De curând, David, băiatul de meu de 14 ani, a primit prima doză de vaccin anti-Covid, la scurt timp după ce grupa sa de vârstă a primit aprobarea și în România. Programarea lui a fost una dintre cele mai emoționante decizii pe care am luat-o vreodată, într-o țară în care jumătate din oameni nu cred nici în virus, nici în vaccin, nici în ei însuși. Și da, copilul meu are autism și a ales singur să facă asta!
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 67. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Nu sunt aici ca să mă judecați sau să vă judec eu pe voi! Nu, eu nu văd lucrurile așa! Eu văd viața ca pe o sumă de alegeri personale, asumate ce trebuie respectate. Sunt aici pentru a spune o poveste, povestea mea și a copilului meu, alegerile noastre, cu bucurii și suferințe deopotrivă. Dacă am ales să-mi vaccinez copilul, asta nu înseamnă că am dreptul să dau block unui amic ce nu s-a vaccinat până la ora asta! Din păcate însă, multă lume a uitat ce am trăit cu toții în 2020 și tare teamă îmi era că așa se va întâmpla!
Chiar ați uitat cum a fost în 2020?
E bine uneori să uităm, să ne rupem de realitate, să ne creăm una paralelă, în care toate sunt roz, iar unicornii zburdă fericiți pe câmpii! Fac asta zilnic, de când merg la braț cu autismul. Până a început pandemia. Atunci am constatat că există ceva mult mai grav decât autismul în sine. Există un virus care te poate lua de lângă cei dragi.
Pentru noi, ca pentru mulți dintre voi, martie-mai 2020 a fost cea mai groaznică perioadă trăită vreodată până acum. Dar cel mai mult a suferit David încă din ziua în care i-am spus: „De mâine nu te mai duci la școală!” și, mai apoi „de mâine nu mai ieșim din casă!”
„Până când, Georgiana?”, „Până când pandemia se va sfârși, David!”. Tot ce am clădit în ultimii 14 ani se năruia pe zi ce trece. Bucuria de a merge la școală, plimbările zilnice prin București, întâlnirile cu prietenii, petrecerile, parcurile, filmele alături de colegi, vizitele, oamenii.
- CITEȘTE ȘI: Nu există nu se poate când mergi la braț cu autismul! Cum a ajuns serialul despre David la TV
În fiecare seară copilul meu, cel mai fericit om pe care l-am cunoscut vreodată, făcea eforturi să zâmbească și-mi spunea: „poate mâine vom primi o veste bună, promiți?” Îmi era greu să-i promit așa ceva. Mă temeam pentru el, pentru soțul meu, singurul care mai ieșea cu declarație din casă să ia de mâncare, pentru mine. Mă gândeam cu groază: „oare ce se va întâmpla cu el, care depinde de mine din toate punctele de vedere, dacă eu mă îmbolnăvesc, dacă ajung la spital două săptămâni?”
Voi chiar ați uitat cum număram morții zilnic pe pagina de Facebook a Ministerului Sănătății, cum intra Iohannis în direct odată la două zile să ne liniștească, cum ne uitam la știri ca la filme de groază? Eu nu. Nici David. Pentru că nici autismul nu ne-a speriat în așa hal.
Într-o zi am citit o știre: prima care ne dădea speranță, prima știre pozitivă, după luni de teroare: au început cercetările pentru vaccin. Copilul meu a prins curaj, eu am prins curaj, vedeam în sfârșit luminița de la capătul tunelului: într-o zi va apărea un vaccin care va pune capăt coșmaurului pe care îl trăim. Noi și o planetă întreagă.
„Georgiana, să știi că eu o să mă vaccinez primul!”
Asta îmi spunea David de câte ori auzea că vaccinul este în lucru. Eu îl lăsam să spere și-i deschideam tableta să intre la orele online. „Mi-e dor de oameni, mi-e dor de școala mea, mi-e dor să mă plimb, mi-e tare dor de viața noastră dinainte de pandemie. Ce să fac eu să opresc asta?”
- CITEȘTE ȘI: „Nu mai suport școala online!”, îmi spune zilnic copilul meu. Pentru autiști, educatia a devenit o traumă!
Copilul meu cu autism a dat desenele animate pe știri, a dat-o pe prințesa Elena din Avalor pe Raed Arafat și s-a maturizat brusc și irevocabil în câteva luni. Se uita cu o seriozitate care începea să mă sperie la tot ce se spune despre evoluia pandemiei în țară și în străinătate și aștepta leacul. Știa el, ca un om mare, că odată vaccinat se va simți în siguranță și se va putea întoarce la viața lui plină de oameni și de fericire dinainte de martie 2020.
Îmi pare rău că nu l-am filmat cum avea lacrimi în ochi când a văzut convoiul care aducea primele doze de vaccin în România: „Uite, a venit, suntem salvați! Când mergem la vaccinare?”
„Așteapă, David, ai răbdare, încă puțin și ne vom vaccina cu toții!” Îi spuneam în fiecare zi. Și iar îi deschideam tableta să intre la orele online, la care de multe ori stătea cu ochii în lacrimi. „Mi-e dor de oameni, Georgiana! Nu mai am răbdare să mai aștept. Cât e indicele azi în București?”
- CITEȘTE ȘI: La braț cu autismul. „Ies îmbătrânită mental din carantină, însă mă tem mai mult de ce va fi după 15 mai”
De ziua mea, în ianuarie 2020, mi-am făcut cel mai tare cadou: am mers la Primăria sector 5 să mă trec pe listele asistenților personali care doresc să se vaccineze. Era ianuarie și voiam să fac tot ce ține de mine ca pandemia să se termine, ca David al meu să își recapete viața lui. În ianuarie nu era nimic simplu, nu-ți alegeai nici vaccinul, nici centrul, nici ziua, nu era „boieria” din ziua de azi.
Cine a vrut cu adevărat să se vaccineze, a încercat din prima clipă. Și nu, nu-mi „arunc cu țărână pe spate” cum se spune la mine la țară și pur și simplu am fost printre românii care au crezut cu adevărat în eficiența vaccinului. De ce? Simplu: am încredere în știință și în autorități! Când am mers la prima doză, David a venit cu mine: „Le spui că vreau și eu să mă vaccinez? Uite, am aproape corp de adult!”
Ce conține vaccinul? Încredere și normalitate
Am făcut AstraZeneca și nu am avut nicio reacție adversă nici la prima doză, nici la rapel. Starea mea bună l-a influențat și pe Florin, soțul meu, să se vaccineze o lună mai târziu. El se teme de ace, așa că a trebuit să îl însoțesc până la ușa centrului de vaccinare unde a nimerit, în Stoienești de Giurgiu. De ce acolo? Pentru că atunci când ne-am vaccinat noi nu erau locuri disponibile în București și am fi făcut orice pentru înțepătura salvatoare.
David a fost motivația noastră. Sănătatea lui, liniștea lui, viitorului lui, dorința lui de a pune umărul în oprirea pandemiei. „Dar eu când mă vaccinez?” întreba zilnic și aștepta cu nerăbdare ziua cea mare.
După cum știți, a fost liber la vaccinare pentru copii din ziua de 1 iunie 2021 și, recunosc, mi s-a pus un nod în gât când i-am făcut programarea în platforma Rovaccinare. Aveam emoții. Nici eu nu știu de ce. Știam cât de mult așteptase el acest moment, știam că își dorește să intre în normalitate. Știam și toate părerile despre vaccinuri (pro și contra) și cu toate astea ceva mă făcea să mă întreb: „Oare fac bine ceea ce fac? E totuși copilul meu!”
Prietena mea, Lucica, fusese deja la vaccinare cu Alexandra, fiica ei, La fel și Geta cu băiatul ei care este de vârsta lui David. Ele două mi-au dat curaj.
I-am scris și doamnei doctor Urziceanu, omul în care am cea mai mare încredere în ceea ce privește autismul. Mi-a răspuns aproape imediat, iar răspunsul dânsei m-a liniștit. Nu aveam de ce să-mi fac griji, vaccinul nu are contraindicații care l-ar putea afecta pe David.
„Georgiana, mi-ai făcut programare, când merg la vaccin? Vreau la centrul din Liberty acolo unde ai făcut și tu!” Am deschis platforma și i-am introdus datele: „Lasă-mă pe mine să apăs butonul PROGRAMEAZĂ!”, zice David plin de entuziasm. Totul a mers rapid, pe 6.06 2021, la ora 14.00, copilul era programat.
„Acum că m-am vaccinat, ce trebuie să mai fac pentru a opri pandemia?”
Ziua 6 din luna a șasea a picat într-o duminică. Ne-am urmat ritualul nostru obișnuit: am mers la biserica Sfântul Spiridon nou, ne-am rugat la Bunuțul să fie totul bine, am luat tramvaiul 32 și am ajuns mult mai devreme la Centrul Multifuncțional Sf. Andrei. Era ora 11 și noi aveam programare la 14. Și da, era multă lume acolo, iar noi eram fericiți.
David, de obicei, nu suportă locurile prea aglomerate, dar acum nu avea niciun stres! La intrare era un gardian, foarte drăguț, care încerca să ne organizeze, ca toată lumea să fie mulțumită. La întrebarea lui „la ce oră aveți programare?” l-am strâns pe David ușor de mână, să nu-i iasă un porumbel pe gură, să zică la 14, pentru că el nu minte niciodată. M-am dus ușor spre gardian și i-am șoptit la ureche „știți, pe la două avem noi programarea, dar copilul nu mai are răbdare!”
„Bine, veți fi primii din tura următoare!” Și așa a fost: am mers pas cu pas și i-am explicat lui David ce se întâmplă: scanat buletin, completat formulare, triaj, repartizare la cabinet, mers pe săgeți, halate albe, seringi. Mă uitam la David să văd cum procesează noutatea astea și el n-avea nicio treabă: „hai, nu mai intru și eu odată?”
S-a așezat pe scaun, ca un om mare, și numai ce-l aud că o întreabă pe doamna care l-a vaccinat: „Auziți, am o întrebare? Vaccinul ăsta Pfizer e sigur?” „Da, este!” „Atunci de ce sunt oameni care zic că nu e? Eu am încredere că vaccinul va opri pandemia, să știți!”
În câteva clipe David se ridică de pe scaun, „cipat” și „echipat cu G5” și se așază în sala de așteptare cu ochii pe panoul cu ceas. Avea și secunde, bucuria lui! Îi plac ceasurile electronice.
„Acum că m-am vaccinat, ce trebuie să mai fac pentru a opri pandemia?” Mi s-a pus un nod în gât când m-a întrebat asta. Cum el, un copil cu autism, să aibă în suflet povara responsabilității pentru un fenomen global și oameni maturi țes zilnic teorii conspiraționiste? Cum poate el, un suflet chinuit deja de atâtea provocări date de un diagnostic pe viață să vadă lucrurile cu o lejeritate și o normalitate de care mulți cunoscuți nu sunt capabili?”
„Nu trebuie să mai faci nimic, David! Tu ești un erou! Pentru tine pandemia s-a încheiat! Ai reușit! Sunt tare mândră de tine, acum și-n fiecare zi a vieții tale” „Bine, atunci hai să mâncăm la KFC să sărbătorim!”
David pe platforma guvernamentală Rovaccinare
Când am văzut că totul e în regulă cu el, am vrut să dau curaj și altor adolescenți și am pus două poze cu el în grupul PROvaccinare și m-am bucurat nespus să văd că mulți oameni îl apreciază. Știți, David este la vârsta în care caută aprecierea celor din jur. Vede că ai lui colegi au mulți fani pe Insta ori pe TikTok și nu înțelege de ce nu are și el.
Am profitat de ocazie, și i-am arătat că lumea îi dă like sau ador și tare mândru mai era de el: „Uite, sunt în sfârșit faimos! Sper să conving toată România să se vaccineze!” A doua zi, postarea noastră din grup a fost preluată de platfoma guvernamentală ROVaccinare și mulți români ne-au transmis mesajele lor de apreciere, spre marea bucurie a copilului meu.
Acum David a primit înapoi tot ce și-a dorit: școala s-a deschis în mai și nu e altul mai fericit decât el, și-a reluat de ceva timp plimbările cu tramvaiele, ne vedem cu oamenii dragi și are mereu „zâmbetul în sus”, mai are un singur of- să scape de masca la interior, și știe că acel moment va veni, când și mai multă lume îi va urma exemplul!
Dacă sunteți în tabăra antivaccin și aveți de gând să comentați cu răutate la povestea asta, v-aș ruga din suflet să n-o faceți! Comentariul vostru va ajunge direct la inima unui copil care a crezut că-n mâinile lui stă sfâșitul pandemiei și a făcut tot ce a putut el ca să se întâmple asta! Vaccinul pentru David conține normalitate, chiar dacă pentru noi viața nu va fi niciodată normală!