„Greșelile mele: nu camera, pătuțul și căruțul sunt importante”

Ileana Mirescu

Am decis să scriu despre nașterea mea nu pentru că a fost spectaculoasă, ci pentru că aș vrea ca nimeni să nu repete greșelile mele.

A fost o naștere fără complicații.

Am născut prin cezariană și nu pentru că așa mi-am dorit eu. Ba chiar mi-am dorit nespus de mult să nasc natural, dar lucrurile nu se întâmplă numai cum vrem noi în viață. Am acceptat, într-un final, faptul că voi naște așa.

Minunea minunilor, lucru care m-ar fi făcut să țopăi de fericire dacă nu aveam o burtă uriașă, a fost faptul că exact când m-am prezentat la spital pentru cezariană, s-a întâmplat să se rupă membranele. Am intrat de urgență în sală, s-a adunat repede toată echipa și nu știu exact cât a mai durat, dar am impresia că a fost vorba de minute, că mi-am auzit copilul plângând și mi l-au dat să-l văd, să-l pup, să-l miros.

Mi se părea incredibil de mic, deci avea 3.500 g.

Cele mai mari temeri

Aveam câteva spaime care mă făceau să mă blochez și să încep să plâng. Nu reușeam să concep, în imaginația mea, schimbul scutecului la bebeluș. Oricât văzusem la prietene, oricât schimbasem la nepoți/verișori în tinerețea timpurie, faptul că urma să schimb scutecul copilului meu mă făcea să îngheț de spaimă.

Mă speria și îmbrăcatul. Mă uitam la multele hăinuțe mici (că am cumpărat în disperare multe) și aveam momente când mi se păreau prea mici sau prea mari.

Mă înspaimântau nopțile nedormite cu care mă speriau toți cei din jurul meu. Toată lumea îmi spunea să dorm, să mă odihnesc, să profit ACUM, că după ce vine copilul… avea să se termine totul!

Acum, când privesc în urmă, realizez că uitam fix ce e mai important. Înainte de naștere, am fost extrem de preocupată de camera copilului, de alegerea și achiziționarea diferitelor obiecte, de cumpărat/spălat/călcat hăinuțe.

Eram total nepregătită

Așteptasem atât de mult momentul nașterii și întâlnirea cu bebe, că altceva nu mai existase în mintea mea. În momentul în care am ajuns la terapie intensivă, imediat după cezariană, îmi amintesc că mă întrebam ce naiba urmează. Nu era nimeni lângă mine. Era un spital de stat, un salon cu 8-10 paturi, aveam în stânga și în dreapta, alte mămici, dar și ele erau tot nemișcate ca mine. Trecea, din când în când, asistenta și ne spunea că trebuie să ne ridicăm că numai așa o să ne vedem copiii. S-a oprit la mine, la un moment dat, la capul patului, și m-a luat de degetele de la piciorul stâng: ”Ia zi-mi, iubito, ai început să simți picioarele?”

Ce picioare să simt? Intrasem într-un blocaj ca într-o anestezie generală și aveam impresia că pot să articulez câteva cuvinte: ”Ce urmează?”/ ”Ce o să fac de acum?”, dar am reușit doar să îngân litere. Ea mi-a zis să închid ochii și să mă odihnesc. Nu puteam să dorm. Mă uitam în tavan, în stânga și în dreapta. Nu știam unde îmi e copilul și când o să-l văd. Vedeam ceasul din perete, știam că am născut la ora 18 și 30 de minute și se apropia de ora 21. Ar trebui să mănânce, îmi spuneam eu. Știam că bebelușii ar trebui să mănânce din trei în trei ore.

Am încercat să mă ridic și atunci am simțit toate durerile. Când m-am ridicat pe coate, m-am speriat. M-am simțit goală pe interior și o durere cruntă mi-a sfâșiat abdomenul. Am simțit că îmi cad organele. În amețeala mea, m-am pipăit crezând că m-au lăsat tăiată. Am reușit să mă ridic în capul oaselor și să pun picioarele jos din pat. Am auzit doar niște țipete: ”S-a ridicat! Duceți-vă voi!” și nu prea mai știu mare lucru. Am amețit și n-am mai văzut nimic. Nici acum nu știu dacă am căzut sau m-au prins asistentele. M-am trezit când trecuse bine de ora 21 și parcă se foia lumea prin salon. Vedeam în ceață. Am a avut nevoie de puțin timp ca să înțeleg ceva. Asistentele de la neonatologie veneau cu câte două franzeluțe în brațe. Aduceau copiii la alăptat.

Mă uitam la fiecare și plângeam.

Eu nu îl mai țineam minte pe al meu. Efectiv, uitasem cum arată. Tot felul de gânduri îmi fulgerau mintea și îmi accentuau durerile. Și atunci a intrat pe ușă! Am știut că e al meu. L-am văzut și am știut! Ba chiar am prins glas și am strigat ”Aici!”.

Asistenta a venit cu el lângă pat, mi-a tras mâna de lângă corp să-i facă loc la pieptul meu și m-a întrebat: ”Știi ce să faci?”

Ce să fac? Ce să știu? Asistenta mi l-a pus deja pe braț și mi-a desfăcut cămașa, iar copilul a început să caute sânul cu gura. ”Ia uitați-l pe-ăsta! Nu mai nimerește țâța de foame!” a zis ea și m-a asigurat că voi aveam un mâncăcios. Mi-a spus că o să am viață simplă, copilul suge din prima și eu am și lapte deși ”ai fost cezariană”. După ce a supt la ambii sâni, au venit și l-au luat iar. Eu urma să petrec noaptea în post operator și să fiu transferată într-o rezervă a doua zi.

A doua zi a început chinul

Abia așteptam să mă mute cu copilul, să-l am lângă mine, să mă satur să-l privesc, să-l țin în brațe… Dar nici aici nu se potrivește socoteala de acasă cu cea din târg. Mutarea cu copilul a fost un fel de șah mat pentru mine. Abia mă ridicam din pat, durerile erau mai mari, sânii se umflaseră și dureau, copilul a dormit foarte mult în prima zi, iar eu ceream cu disperare să vină un medic să-l vadă. Mă așteptam să mănânce la trei ore așa cum știam eu că fac bebelușii.

Când a venit doctorul și m-a ascultat povestind disperată că bebe doarme de 5 ore, m-a pus să stau pe pat și m-a liniștit. A trezit copilul și l-a consultat și mi-a spus că în primele zile au un program un pic cam haotic, că nu se poate potrivi ceasul după ei, că sânul se dă la cerere. Ba chiar a vrut să-mi arate cum se pune copilul la sân, dar am spus imediat că eu știu, nu e nevoie să-mi arate.

Noaptea a fost cumplită.

Cumplită! Nu voi uita în viața mea prima noapte cu el după naștere. Mă ajunsese oboseala, copilul voia să stea numai la sân, eu nu mă puteam mișca prea bine, prima schimbare de scutec a fost îngrozitoare și nu pentru că nu mă pricepeam, ci pentru că mă dureau toate cele.

În noaptea aceea, am făcut cunoștință cu ragadele. Nu știam ce altceva să fac și îl puneam la sân. Din păcate, nu-l puneam bine și el nu mânca, iar eu începusem să sufăr din ce în ce mai tare. Spre dimineața, mameloanele mele erau numai o rană, mă dureau și când se atingea cămașa de ele, iar când sugea copilul mie mi se înnodau lacrimile în barbă.

Mi-am dorit mereu să-mi alăptez copilul, mă rugam să am lapte, dar nu mă gândisem niciodată că trebuie să m pregătesc pentru asta. Am crezut mereu că e ceva natural pentru care nu e nevoie să mă pregătesc în vreun fel.

Regretam toată atenția acordată detaliilor care pentru copil chiar nu înseamnă nimic (cum arată camera, ce haine are pe el sau în ce cărucior e plimbat) și neglijasem cel mai important aspect: hrana.

După ce ne-am externat, acasă, deși totul era aranjat pentru copil, lucrurile au stat cu totul și cu totul altfel. Pătuțul s-a dovedit inutil pentru că mă mișcam greu sau pentru că adormeam amândoi când el era la sân și rămânea în pat și masa de înfășat a fost patul. La nici o săptămână de la naștere, am strâns pătuțul și copilul a dormit între noi.

Alăptarea, în schimb, a început să fie un vis abia la câteva săptămâni după naștere după ce au trecut toate, s-au dus ragadele, s-a dus febra, iar copilul și-a format o rutină.

E frumos să fii mamă, dar e foarte important să te pregătești pentru asta.

Eu am greșit, dar aș vrea ca nicio altă mamă să nu mai facă greșelile acestea. Va fi greu și pentru ea, și pentru copilul ei.

Citiți, documentați-vă și pregătiți-vă pentru alăptare! Alăptarea e aur curat pentru copiii voștri, e sănătate. Nu neglijați asta. Citiți sfaturile doctorului Jack Newman, pe care eu abia atunci l-am cunoscut în tutorialele de pe Youtube.

Nu camera, hainele, pătuțul și căruțul  sunt importante. Ci voi! Să nu faceți ca mine 🙂

Articolul face parte din campania Știința de a avea grijă, o inițiativă a brandul Philips Avent care își propune să le reamintească părinților aflați la început de drum, că meseria de părinte e despre grijă, nu despre griji.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa