„Copilul meu cu autism, zvăpăiat și agitat, stă acum liniștit la slujbă, la Biserica Sf. Spiridon. Pentru mine e un miracol”

Miracolele se întâmplă celor care cred cu adevărat în ele. Noi am crezut ani în șir că David își va găsi liniștea și a făcut-o în Biserica Sf. Spiridon cel nou din București.

Georgiana Mihalcea, redactor
La braț cu autismul se merge mult mai ușor după ce David merge frecvent la biserică.

Trăim în secolul vitezei, ne încredem în precizia aplicațiilor din telefon, în adevărurile din cărțile de știință, în ce spun oamenii cu multe diplome pe pereți. Ne îndepărtăm ușor-ușor de credință, de puterea gândului bun, uităm să mai fim noi înșine, să vorbim mai puțin, să ascultăm mai mult. Ocolim biserica, deși ea are mereu ușa deschisă…

Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 66. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.

M-am gândit mult înainte să scriu acest episod de teamă să nu fiu înțeleasă greșit. Lumea nu mai crede în miracole în vremurile noastre, nici eu nu credeam, dar mă simt datoare să spun cu sinceritate ce minune trăiesc alături de copilul meu de câteva luni. Un singur om de aș putea ajuta cu povestea asta, mie mi-ar fi de ajuns.

Doctorița Urziceanu îmi spunea să-mi duc copilul la biserică, iar eu voiam pastile minune

Când David avea doi ani și am început să mergem cu el pe la doctori din dorința de a găsi un leac minune la ciudățeniile din care nu se mai oprea, am descoperit-o pe doamna doctor Rodica Urziceanu. Dintre toți medicii la care am fost, ne-am oprit la dânsa. Avea așa, o bunătate în glas și pe chip, încât, sufletul meu vulnerabil de mamă de copil cu autism s-a agățat de bunătatea ei.

În naivitatea mea, la început chiar credeam că ea știe ce pastile să-i dea lui David și să-l facă normal. Sau măcar un sfat, sau… Ne dădea câte puțin din fiecare, și mereu ne întreba: „Ați dus în ultima vreme copilul la biserică?” Ne șoca cu întrebarea asta: un medic neuropsihiatru să ne dea un asemenea sfat? Uf…de-aș fi început de atunci…oare unde am fi fost acum?

Recunosc, după ce tata a murit la 53 de ani, m-am supărat pe Dumnezeu o vreme. Nu puteam înțelege cum de nu l-a putut salva, pe el, pe preotul satului Cosmești, pe tata, pentru care mă rugam cu atâta putere în fiecare zi. Apoi a venit diagnosticul lui David și ultimul loc la care m-aș fi dus pentru vindecare era biserica. Atunci. Eram un suflet chinuit care uitase să spere, care renunțase la aripi și nu mai avea de gând să zboare, voia doar mă meargă pe jos.

Și iar mergeam la control și iar puneam privirea în jos la întrebarea „l-ai dus pe David la biserică?”. Să mă iertați doamna doctor, și că nu l-am dus pe David când avea 2 ani la biserică… Știați de atunci cât de mult ne-ar fi ajutat.

Am lăsat-o moale mult timp cu dusul lui David la biserică, nu și cu credința

David în curtea bisericii Sf. Spiridon

Credința nu m-a părăsit niciodată, vorbeam adesea cu Dumnezeu când în jurul meu nu părea că mă aude nimeni, când David avea crize de nervi, spuneam toate rugăciunile pe care le știam și îl țineam în brațe. Doar că…nu aveam curaj să merg la o slujbă cu David. Știam sigur că nu va avea răbdare nici 2 minute să stea cuminte, să nu scotă sunete.

În biserică e o altă lume, a pioșeniei, a liniștii, a rugăciunii, David al meu nu avea astfel de noțiuni până de curând. Îl duceam să se împărtășească în apropierea marilor sărbători, ori la biserica de lângă școală, ori la fratele meu Claudius, care a urmat tradiția de familie și a devenit preot. Când era cu ceilalți copii din clasă părea ceva mai simplu de gestionat, stătea liniștit și își aștepta rândul, iar Claudius știa cum să-l abordeze ca totul să fie simplu.

Mai intram cu el în biserici în nenumăratele noastre plimbări prin oraș, dar condiția lui David era să nu fie slujbă, să nu se audă nimic. Intram cu el când nu era lume, spuneam pe fugă o rugăciune și ieșeam în viteză, căci David imediat spunea: „Vreau afarăăăă!” „Mă plictisesc aici”.

E mult pentru un copil cu autism. E mult și pentru mulți adulți pe care-i cunosc. Cred că fiecare găsește în viața lui momentul în care caută răspunsuri în fața icoanelor, cu inima curată și fără niciun gând în minte.

Credința nu m-a părăsit niciodată și, văzând progresele lui David de la un an la altul, ea a devenit din ce în ce mai mare, știam că Cineva acolo sus mă iubește și nu mă lasă când îmi e mai greu. Aș fi vrut ca David să simtă la fel, dar cum să-l fac pe un copil cu autism să meargă la biserică? Să se roage? Să înțeleagă noțiunea de Dumnezeu?

Cea mai gravă problemă pe care David o avea este ceea ce noi acasă numim: „pierderea controlului”, momentele alea de spaimă profundă, în care copilul meu își ieșea din fire, urla, voia să fugă de lângă mine, arcuia pumnii, parcă gata de un atac, pe care uneori îl făcea chiar asupra sa. Așa făcea și când încercam să-l ducem la biserică.

La Biserica Sfântul Spiridon lucrurile au stat altfel

Uneori, duminica, spre sfârșitul slujbei, mergeam toți trei să aprindem lumânări pentru vii și pentru morți la biserica Sfântul Spiridon cel Nou din București. Acolo simțeam că trebuie să merg, acolo simțeam o chemare dincolo de cuvinte, trebuia să fiu acolo.

Îi explicam lui David de la început cât o să stăm (5 minute maxim), ce urmează să facem și mai ales de ce. Asta e o tehnică extraordinară când mergi la braț cu autismul: să faci un plan scurt și să te ții de el. Îl ajută enorm pe copil să anticipeze ce urmează să se întâmple, își dozează energia ca să reziste și 5 minute își exersează „ținerea controlului”.

Intram, mergeam să ne închinăm la racla sfântului Spiridon, ascultam slujba preț de 2-3 minute, luam lumânări și ieșeam să le aprindem. Exact cum am promis inițial. Poate a doua săptămână nu mai era de acord cu același plan, dar eu și Florin stăteam cuminți și așteptam un semn că vrea din nou.

Când totul în jurul tău se arată potrivnic, când oameni pe care-i credeai buni îți întorc spatele, când greșeli voite sau nevoite îți schimbă cursul vieții, când te vezi mic în lumea asta mare, când efectiv nu mai știi de unde să îți iei putere ca să mergi înainte, te duci în casa lui Dumnezeu. Acolo te vindeci, cumva îți cresc aripile la loc și începi, timid, să zbori.

Pentru că David nu voia, primul care a mers să se roage pentru noi a fost Florin. Pleca duminica dimineața, fără abatere și eu rămâneam cu David acasă. Uneori mergeam după el, la finalul slujbei și plecam împreună la o nouă plimbare.

Lângă racla Sfântului Spiridon duminică de dumincă, David s-a schimbat și mai mult

Într-una din aceste duminici am zărit-o pe doctorița Urziceanu urcând dealul Mitropoliei. Atunci am înțeles că ea chiar merge să se roage pentru copiii care-i trec pragul, pentru fiecare pacient în parte. Am plâns de emoție. Mai rar apare în viața ta un astfel de om.

Mă conectam cât puteam de mult cu mintea și cu inima lui David să „reziste” câteva clipe în biserică. Simțeam că încep să-i transpire mâinile, să aibă un ușor tremur, să țopăie din ce în ce mai tare, să se uite în toate direcțiile și mă uitam care e cea mai rapidă  și sigură cale spre ușa de ieșire.

Altă duminică, alt eșec. Dar noi am continuat să mergem. Pe rând. Anul trecut am schimbat foaia: plecam toți trei duminica dimineața, David și Florin se plimbau prin oraș cât dura slujba și veneau să mă ia spre final. Fiind plină pandemie, toate slujbele lui 2020 s-au ținut afară, și, cumva a fost puțin mai simplu.

„Când intru în biserică, simt că ceva nu mă lasă să stau acolo și nu îmi dă liniște”

  • David, te rog, spune-mi ce se întâmplă cu tine când ajungi în biserică?
  • Nu știu cum să zic…
  • Te rog, așa cu cuvintele tale.
  • Parcă e ceva care nu mă lasă să stau acolo și nu-mi dă liniște.
  • Ce ar putea fi?
  • Știu și eu. Sunetele și oamenii și muzica de biserică.
  • Ce e cu ele?
  • Uneori sunt sunete puternice pe care nu le înțeleg. Și muzica e tristă și oamenii sunt prea serioși. De ce nu sunt oamenii veseli când merg la biserică?
  • Sunt fericiți, David, dar nu fericirea despre care tot vorbim noi. E mai mult ca o liniște în suflet, fără nicio grijă.
  • Oare diavolul nu mă lasă să merg la biserică, Georgiana?

Întrebarea asta mi-a întors sufletul pe dos. Noi i-am povestit în mare și cu cuvinte potrivite lui cum stă treaba cu divinitatea, cu Binele și Răul, dar nu ne așteptam la o așa judecată din partea copilului nostru cu autism.

Preț de 2-3 săptămâni am încercat să-l ducem la biserica de lângă parcul Moghioroș acolo unde era diacon fostul lui profesor de religie pe care îl simpatiza foarte mult. I-am cumpărat un scaun pliabil pe care îl luam după noi ca să îi creăm toate condițiile și el se uita după „domnul de religie”.

Poate că te întrebi de ce tot insistam cu dusul la biserică, dacă el dădea semne că nu e cazul. Ei bine, pentru că simțeam că asta trebuie să fac, simțeam că doar așa își poate controla emoțiile, simțeam că imposibilul poate deveni posibil. Doar că (încă) nu știam cum să fac asta.

Resemnați, am creat o altă rutină de duminică: îl lăsam la mamaie Nicoleta duminică dimineața și mergeam noi doi la slujbă, am ținut-o așa vreo trei luni și toată lumea părea ok. Până într-o duminică în care Florin avea ceva de făcut în prima parte a zilei.

– David, tati are treabă, te duce mami la mamaie și te iau când se termină slujba. E bine?
– Nu!
– Te rog mult, n-aș vrea să lipsesc, știi, mami se roagă acolo pentru tine, să fii bine!
– Nu merg la mamaie. Merg cu tine la Spiridon!

Am rămas fără cuvinte. L-am pus să repete de multe ori ca să știu sigur că își asumă decizia. N-am dormit toată noaptea de emoții. „Oare chiar o să meargă? O să o luăm de la capăt cu 5 minute și apoi fuga pe ușă? Oare o să se agite pe acolo? O să facă gălăgie? Nu vreau să se uite lumea ca la circ la noi, nu în biserică.”

Miracolul de la biserica sf. Spiridon, trăit pe pielea noastră

Ca să fie totul pe gustul lui nu ne-am dus cu mașina, ci cu tramvaiul. Am făcut împreună „lista cu oameni buni” (pentru Liturghie), în care l-am lăsat să scrie toate numele care i-au trecut prin cap. De data asta eu eram cea care tremura, eu eram cea care nu știa cât o să reziste la slujbă. Mă rugasem atât de mult pentru această zi și nu-mi venea să cred că mi-e dat să o trăiesc alături de David.

miracolul de la biserica Sf. Spiridon
Biserica Sf. Spiridon este locul în care sufletul lui David și-a găsit liniștea.

Am intrat și am pășit în mulțimea de oameni tăcuți cu inima cât un purice. M-am uitat către raclă și i-am zis în gând sfântului Spiridon să-mi dea putere, să-i dea răbdare lui David. A stat cuminte la coadă să lase „Biletul cu oameni buni din viața mea”. L-a dat. El. Eu tremuram. M-am întors în mulțime, cred că aveam lacrimi în ochi, în dorința de a căuta un loc ceva mai liber, eventual un scaun.

„Hai lângă Spiridon, Georgiana, acolo sigur avem loc!”

Ne-am dus. Cineva i-a dat un scaun, da, chiar lângă racla sfântului Spiridon. David s-a așezat ca un om mare pe scaun și asculta în tăcere. Nu mai avea mâinile transpirate, nu mai țopăia, nu era neliniștit. Voia doar să știe „ce zice acolo, Georgiana?” „ce înseamnă dătătorule de viață? Dar Osana?” și, din când în când, cât e ceasul.

Nu știu cum să vă descriu cum mă simțeam atunci. Eram într-o panică de nedescris, eram atentă la respirația lui, la privirea lui, la mintea lui, eram în sufletul lui cu totul. Știam că dacă reușește să stea până la final bifăm printre cele mai mari realizări ale vieții noastre de când mergem la braț cu autismul.

Am trăit o zi măreață ca cea în care m-a strigat prima oară „mama”, ca atunci când s-a urcat prima dată într-un tren și a mers 3 ore, ca atunci când a zburat cu elicopterul sau cu avionul, ca atunci când ne-am aruncat în gol cu turnul de 40 de m din Mamaia. Nu. Ca toate astea la un loc.

Stăteam în genunchi lângă el și trăiam un miracol.

Copilul meu zvăpăiat și agitat, copilul meu care lua foc când intra pe ușa unei biserici, copilul meu care căuta o biserică Gospel pe google, că voia să fie cu veselie, spunea acum „Tatăl nostru” cu sute de credincioși, era senin, era calm și relaxat, avea un control al emoțiilor mai profund decât aș fi crezut că poate avea vreodată.

Într-un mod pe care nu am cum să-l cuprind în cuvinte, David, la biserica Sfântul Spiridon nou a învins ce era mai greu din autism: controlul emoțiilor negative. A trecut bariera de netrecut a credinței, el cu sufletul lui chinuit de nedreptatea autismului.

A așteptat atât de mult până el s-a simțit pregătit, mi-a pus milioane de întrebări despre Dumnezeu, sfinți, bunătate, credință, rugăciune, miracol până când a ales singur să meargă.

Miracolul n-a durat doar o zi, ci toate zilele de atunci înainte.

Am plâns imediat ce s-a terminat slujba și am ieșit de acolo:

-David, îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut azi! E o minune ce s-a întâmplat. Tu ești o minune de om!
– Ești mândră de mine, Georgiana? Să știi că Spiridon e bun, mi-a dat putere. Mai vin și duminica viitoare, acum hai să ne luăm o „făcătoare de minuni”!

Nu-mi era clar la ce se referă, dar am intrat în magazinul cu obiecte bisericești din curte, de unde cumpăram de obicei lumânări și și-a ales un lănțișor cu cruciuliță și a zis:

„Asta e făcătoarea mea de minuni, o să o port mereu!”

Și-a luat și în următoarele două duminici câte o „făcătoare de minuni” și, pe toate trei le poartă în fiecare zi, cu sfințenie și le dă jos doar când își face duș. Doarme cu ele, nu pleacă nicăieri fără ele, văd cum se atinge uneori dacă se întâlnește cu un factor de stres care în trecut l-ar fi făcut să-și piardă controlul și să se dezlănțuie.

Au trecut câteva luni de atunci, în care duminicile noastre încep cu slujba de la biserica Sfântul Spiridon, luni în care David a renunțat la nervi, la emoții negative, la crize. Merge cu demnitate și cu bucurie și se așază mereu lângă „racla lui Spiridon” și prinde putere și energie pentru încă o săptămână. La fel și noi. La fel și oamenii pe care-i vedem acolo de fiecare dată.

E o emoție și o bucurie pe care nu ai cum să o înțelegi dacă n-o trăiești pe pielea ta! Nu-mi permit să va îndemn să ne urmați exemplul, nu am acest drept.

Atunci când nu mai puteți, când nimeni nu vă șterge lacrimile, când aveți impresia că totul e pierdut și toate-s pe sfârșite, intrați într-o biserică, cu sufletul curat și mâinile împreunate pentru rugăciune. O biserică va avea mereu ușa deschisă…

Lăsați-vă în grija lui Dumnezeu când nu mai aveți soluții, pentru că Dumnezeu nu greșește niciodată!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa