Un sondaj recent arată că peste jumătate dintre români – în special tineri născuți după 1989 – privesc cu surprinzătoare indulgență regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Aproape 45% dintre tinerii între 18 și 29 de ani cred despre comunism că „a fost un lucru bun”, iar 66% dintre români îl consideră pe fostul dictator „un lider bun” pentru țară. Cum a ajuns dictatura un basm cu eroi pozitivi pentru mulți tineri și ce pot face părinții și profesorii pentru a le spune copiilor adevărul, înainte ca extremismul să prindă rădăcini?
„Pe vremea lui Ceaușescu, toți aveau loc de muncă și era mai bine ca acum”. Este o afirmație pe care o auzim astăzi tot mai des. Aparține, deseori, unor tineri care s-au născut după 1989, dar și celor care au prins anii de comunism de dinaintea lui 1980. Cei care au trăit anii ’80, cu frigul din apartamente și cozile interminabile la alimente, ar tresări auzind aceste vorbe.
Și, totuși, potrivit sondajului INSCOP prezentat în iulie 2025, astfel de percepții sunt departe de a fi izolate. 55,8% dintre români consideră că regimul comunist „a fost un lucru bun” pentru România, în timp ce doar o treime își declară dezacordul. Mai mult, 48,4% cred că înainte de 1989 se trăia mai bine, comparativ cu 34,7% care spun că se trăia mai rău. Paradoxal, aceiași respondenți recunosc covârșitor că în comunism libertatea lipsea (peste 80% admit asta), mâncarea era raționalizată (aprox. 96%), promovarea depindea de Partid, călătoriile peste graniță erau interzise și că regimul a comis crime împotriva umanității.
Ce ne-a adus aici?
Nostalgia după epoca lui Ceaușescu pare să cântărească mai greu decât faptele istorice. Ce ne-a adus aici? Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, explică de ce tinerii răspund contradictoriu când sunt întrebați „cum a fost comunismul”: unii zic „a fost bine”, alții „n-a prea fost”. „Cei care spun că a fost bine au fost crescuți de bunici care au făcut trecerea de la sat la oraș – au primit apartamente, locuri de muncă și o oarecare stabilitate. Cei crescuți de părinți născuți în anii ’70 vorbesc despre frig, cozi și frică – anii ’80 au fost perioada lipsurilor,” spune profesorul.
Sondajele care confirmă nostalgia: de ce idealizează românii regimul comunist
Acum 35 de ani, mulți dintre noi am crezut că intrăm într-o epocă nouă – a libertății, a democrației, a economiei de piață. Credeam că sistemele noi – parlamentele, drepturile omului, piața liberă – se vor regla singure și vor rezolva toate problemele lăsate în urmă de comunism. Dar timpul ne-a arătat altceva. Astăzi, vedem deficite economice, instabilitate politică, o societate tot mai fragmentată. Mulți nu mai au încredere în democrație.
Rezultatele cercetării INSCOP din 2025 nu apar din neant. La 35 de ani de la prăbușirea regimului Ceaușescu, nostalgia după „Epoca de Aur” revine alarmant în rândul celor care nu au trăit-o. De fapt, tendința de reabilitare în mentalul colectiv a epocii comuniste era sesizată de mai mulți ani. Sondaje anterioare indicau cifre similare: de pildă, la finalul lui 2023, 48% dintre români spuneau că „regimul comunist a însemnat un lucru bun”, iar 46,4% erau de părere că „se trăia mai bine atunci decât acum”, arăta România Liberă, într-un articol publicat la finalul lui 2023. Ba chiar aproximativ 64% dintre români aveau o părere favorabilă despre Nicolae Ceaușescu. Sociologii remarcau că aceste proporții au crescut cu câteva puncte față de acum un deceniu. Cu alte cuvinte, pe măsură ce anii trec, imaginea comunismului în rândul populației devine tot mai îndulcită.
De ce prinde „epoca de aur” la noile generații?
FOTO: Shutterstock
Lipsa de educație, idealizarea familială, dezinformarea online și nemulțumirea actuală creează un cocktail periculos care îi face pe unii tineri să vadă comunismul drept o soluție sau cel puțin o perioadă „de aur”. Istoricul Armand Gosu observa, încă din anii 2000, că „acei copii care cred că regimul comunist a fost bun sunt victime ale dezinformării și ale lipsei de educație din partea părinților și profesorilor”, cita Hotnews.ro.
Un studiu realizat de Globsec în 2024 arăta că 41% dintre tineri (18-34 ani) declarau că ar fi în favoarea instaurării unui regim totalitar fără alegeri, și doar 25% dintre persoanele peste 55 de ani (care au prins comunismul) ar susține așa ceva. Așadar, cei care au amintiri reale despre dictatură nu o doresc. Cei care nu au cunoscut-o decât din auzite par seduși de mirajul unei conduceri autoritare.
În plus, nostalgia după comunism nu ar prinde atât de bine dacă prezentul ar fi perceput ca satisfăcător. În schimb, România post-1989 a cunoscut tranziții dificile, crize economice, corupție și inegalități. În acești ani, s-a conturat discursul „pe vremea lui Ceaușescu aveai siguranța zilei de mâine, acum politicienii sunt toți hoți”.
„Cetățeanul de rând percepe drepturile omului ca fiind ceva împotriva lui”, avertizează profesorul Mihai Maci. În acest context, apare fascinația pentru liderii cu mână tare, care par să aducă ordine fără să se mai încurce în proceduri. Exact așa a fost văzut și Hitler, într-un alt timp de criză, „ca omul capabil să facă o revoluție fără violență”, spune profesorul.
Ce (nu) le-am povestit copiilor despre comunism și cum ar trebui să o facem
Școala românească post-’90 a tratat subiectul în fugă. Istoria comunismului ocupa doar câteva paragrafe la finalul manualelor, omițând detalii esențiale despre represiune, foamete, frică. Așa s-a ajuns ca istoria recentă a fost lăsată doar în seama istoricilor. Iar consecința o vedem acum: un teren fertil pentru extremism.
„Ne aflăm, din păcate, într-un moment în care nostalgia față de regimul comunist nu mai este doar o chestiune de opinie sau o vulnerabilitate culturală. Este, o spun răspicat, o problemă de securitate națională. Nu cred că suntem într-un scenariu catastrofic, dar nu ezit să afirm că ne aflăm la un singur pas de un asemenea scenariu. Iar acel pas se poate face, paradoxal, nu printr-o decizie majoră, ci printr-o continuare a pasivității. Istoricii și-au făcut datoria și și-o vor face, nu mă îndoiesc, în continuare. Dar nu mai este suficient. Nu putem combate revirimentul totalitar doar cu tomuri academice. Avem nevoie de acțiune. De o pedagogie a memoriei care să iasă din universități și biblioteci și să ajungă în comunități, în familii, în spațiul digital, acolo unde se formează convingerile noii generații”, remarca prof.univ.dr. Daniel Șandru, președintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului.
Ce e de făcut? În primul rând, să vorbim deschis cu copiii despre trecut, oricât de inconfortabil ar fi. Părinții care au trăit în anii ’80 (pe atunci copii sau adolescenți) ar trebui să le povestească fiilor și fiicelor lor nu doar anecdotica inocentă. Ci realitatea completă: cum se stătea la cozi la trei dimineața pentru lapte, cum se lua lumina seară de seară, cum era să nu poți spune bancuri decât în șoaptă, în familie, de frica Securității, cum în magazine rafturile erau goale. Sau cum petreceam ziua de 2 Mai (ziua tineretului) la parada în cinstea conducătorului iubit. Nu pe malul mării sau la munte. Mărturiile personale au un impact enorm asupra tinerilor.
E important ca generația care a îndurat comunismul să își transforme amintirile în lecții de viață pentru copiii născuți în libertate. Nu din dorința de a-i speria, ci de a combate idealizarea unor neadevăruri. Cum să înțeleagă un adolescent de ce părinții lui prețuiesc libertatea de exprimare dacă nimeni nu i-a explicat că, într-o vreme, o glumă nepotrivită te putea băga la închisoare?
E important să demontăm miturile!
Și profesorii au un rol esențial. Există multe resurse (documentare, filme artistice, memoriale) care pot fi aduse în discuție la clasă. De pildă, vizionarea unor fragmente din seriale documentare (Memorialul durerii, sau filme, precum Născuți la comandă: Decrețeii) poate stârni dialog și curiozitate în rândul elevilor.
Important este ca profesorii să explice contextul și să demonteze miturile frecvent întâlnite. „Toți aveau locuință!” Da, dar oamenii stăteau și câte 3 generații într-un apartament mic, iar la sate condițiile erau precare. „Nu era șomaj”. Așa e, dar pentru că erai forțat să muncești orice și nu puteai protesta. Nu pentru că toată lumea avea o carieră împlinită. „Era ordine și disciplină!” Corect, dar o disciplină impusă de teamă, cu prețul drepturilor omului. Elevii trebuie provocați să gândească critic: ar accepta astăzi să li se taie curentul electric zilnic sau internetul? Le-ar plăcea să poată călători doar în țările „aprobate” de stat? Astfel de discuții pot lumina contrastul între libertatea imperfectă de azi și falsa siguranță de ieri.
