De aproape două săptămâni, am mintea blocată. Nu mai pot să mă gândesc la viitor și nici să-mi fac planuri. Aș vrea să am măcar un motiv să cred că va fi bine, dar mă năpădesc cele mai sumbre scenarii. Da, îmi este frică pentru viitorul meu, dar mai cu seamă pentru cel al copiilor.
Într-un sat la vreo 100 de km de București, o cunoștință îndepărtată și-a făcut zilele acestea cont de TikTok. Zice că vrea „să pună umărul la salvarea României”. Îi îndeamnă pe vecini să voteze un anume candidat, apărut și el tot din negura internetului. Omul e convins că dacă iese președinte preferatul lui va fi răsplătit de stat pentru că a participat activ la schimbare.
De schimbarea asta îmi e mie frică. De schimbarea clădită pe minciuni ale căror dovezi nu mai are nimeni urechi să le asculte. De adepți încolonați în șir indian în spatele unui guru care ar putea fi mai degrabă studiu de caz pentru studenții la Psihologie. De fani ai unor personaje despre care istoria a decis deja că au fost criminali. De oameni pe care până acum nu i-a văzut și nu i-a auzit nimeni și care, dintr-o dată, și-au găsit vocea în omul ăsta care vrea să ne conducă inspirându-se din înțelepciunea rusească.
Mi-e frică de extremism
Când am văzut zilele trecute imaginea cu mama ce ținea un copil într-o mână și cu cealaltă executa salutul nazist, mi s-a făcut și mai frică. Am revăzut în minte zeci de secvențe din filme care au redat ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Nu a crezut nimeni atunci că din cauza unui lider care promitea să schimbe din temelii o țară aveau să moară peste 60 de milioane de oameni, într-un război care a cuprins întreaga planetă.
În lumina acestor evenimente și ca mamă de băiat, nu poate să nu mă sperie faptul că un posibil viitor președinte spune că vrea armată obligatorie. Și de-ar fi doar atât! Mi se pare de-a dreptul înfricoșător că sunt mame care aplaudă inițiativa, spunând că mai bine își văd băieții cu mitraliera în mână decât în fustă.
Mi-e frică de sărăcie
Știu că mulți dintre noi nu înțelegem cum funcționează bursa și poate că scăderile de aici nu trezesc temeri. Totuși, mă sperie că Banca Națională a cheltuit sume uriașe ca să țină cursul leu-euro sub 5 lei din cauza instabilității ultimelor zile. Cât va mai putea susține artificial acest lucru? Și-apoi, când euro va crește în fiecare zi, vor crește și prețurile, și apoi dobânzile. Totul va sări în aer. Toate aceste probleme vin peste cele deja existente. Sunt împrumuturi pe care România le-a făcut de-a lungul timpului ca să susțină toate măririle de pensii, salarii, pensiile speciale și tot aparatul bugetar. La ce nivel va ajunge sărăcia țării și a familiei mele?
- CITEȘTE ȘI: Cum îi vorbești copilului despre vot. Tips& triks de la un profesor și de la un sociolog
Mi-e frică de oamenii de lângă mine
Mi-e frică de vehemența și nivelul de ură al unor oameni pe care alminteri i-aș considera cu picioarele pe pământ. Deși nici măcar nu avea voie să deschidă subiectul, profesoara de fizică a fetei mele le-a spus elevilor că ”jurnaliștii sunt niște nenorociți care prezintă trunchiat adevărul„ și că „așa zisele informații sunt doar vorbe scoase din context”. Totuși, eu mi-am pierdut ultimele două săptămâni urmărind cap-coadă emisiuni și interviuri încercând să înțeleg. Mi-a rămas în minte următoarea elucubrație a unui posibil șef de țară: ”Nu ai ce să înțelegi și nici nu e cazul să înțelegi. Ăsta e sigurul mod de a înțelege. Dacă te apuci să înțelegi, intri în minte și s-a terminat.”
- CITEȘTE ȘI: Și eu sunt furioasă că țara a fost condusă de netrebnici! Dar nu mă răzbun pe copiii mei
Mi-e frică de întoarcerea într-un trecut sumbru
Tare mi-e că are dreptate. S-a terminat sau este pe cale să se termine binele nostru. Râdem de declarațiile amețitoare, dar pe măsură ce tot apar parcă nu mai e râsul nostru. Ascultând idei despre cât de inutile sunt mall-urile, cum cezariana rupe firul divin, cum copiii trebuie crescuți cu pâine uscată și iubire, cum nu avem nevoie de medici, cum trebuie să producem totul la noi în țară… în minte mi se derulează imagini din copilăria mea comunistă.
Îmi amintesc cu stăteam cu străbunica la coadă la Ciupercă (o alimentara din fostul cartier 1 Mai din București), în creierii nopții, să cumpărăm câteva borcane de iaurt. Îmi amintesc rafturile goale. Îmi amintesc bucuria de a mânca o felie de cașcaval și banane lăsate să se coacă pe dulap în frigul dormitorului. Îmi amintesc și cum aprindea mama lampa ca să îmi fac temele. Au trecut doar 35 de ani de atunci. Cum să uit?
Nu vreau asta pentru copiii mei. Atunci, eu nu știam că se poate și altfel. Nu știam că poți avea mâncare din belșug. Nici lumină și apă caldă la orice oră. Nu îmi imaginam că vom putea vorbi fără frică și nici că mă voi putea îmbrăca vreodată ca tinerii din filme. Nu credeam că vacanță înseamnă altceva decât mersul la țară la bunici. Copiii mei au cunoscut libertatea și vreau să trăiască în continuare așa.
Înțeleg furia, dar nu accept modul ei de manifestare
Mi-e tare frică. De fiecare om care-și astupă acum urechile și de electoratul a cărui realitate a fost distorsionată de ani întregi de nepăsare din partea sistemului politic. Toate schemele de furt din buzunarul nostru, toate legile date doar pentru binele unora, toate tăcerile, toate aroganțele au făcut ca ura să clocotească în cei nevăzuți și neauziți. Acum au prins glas și putere.
Gândul emigrării
Sigur, avem varianta să plecăm într-o altă țară. Călătorind în vacanțe, ne-am și găsit o țară favorită, dar nu vrem să facem asta. Avem aici joburi bune pentru care am muncit din greu, copiii au prieteni, avem familie, avem încă bunici în viață. Și ce bine că avem bunici! Cum altfel am fi aflat că în anii celui de-al Doilea Război Mondial rușii aflați în trecere prin satul bunicilor le-au distrus tot? Bunica, născută în 1935, era doar o copilă, dar i-au rămas scrijelite în minte și în suflet foamea și disperarea provocate de soldații Armatei Roșii.
Nu vrem să ne dezrădăcinăm, pentru că ne place aici. În plus, știm că nicăieri nu e perfect, mai cu seamă în aceste zile în care partide extremiste câștigă teren peste tot în lume. Aștept 8 decembrie, ora 21.00 ca și cum aș candida eu. De fapt, e mai important de atât. Nu votăm un om sau altul. Votăm dreptul nostru la libertate sau întoarcerea în trecut. Nu mergeți la vot încărcați de ură. Pentru că în ură vom trăi.
