„Știți cum e atunci când propriul copil se transformă în inamicul numărul unu? Când ar face și ar zice orice doar ca sa te scoată din sărite?! Zilele când spală chiuveta cu pastă de dinți, deși, în urmă cu doar două ore, îți promisese solemn că nu mai face… momentele acelea când vrea căciulă roz, deși o poartă pe cea gri, preferata ei, iar cea roz nu ai idee pe unde o fi. Și te descalți, și te duci sa cauți căciula roz (în timp ce transpiri toată auzind plânsetele disperate din hol). O găsești și te întorci victorioasă, cu un zâmbet enorm pe față, doar ca să auzi că “nu o mai vreeaaaau!!!” și să asiști apoi la urlete înfiorătoare care se aud până în clădirea vecină…
Da, sunt zilele alea când te întrebi ce dracu o fi fost în capul tău când ai vrut să ai copii; zilele alea când crezi că musai pe undeva ai greșit, că nu se poate să fi făcut totul bine și rezultatul să fie asta; zilele alea când zaci deznădăjduit și te uiți în gol încercând sa găsești lumină în tot întunericul greu ce te cuprinde…
După o serie de astfel de zile, terminată fizic și psihic, mi-am turnat (încă) un pahar de vin roșu și sec și am deschis YouTube-ul fără sa am un plan anume. Și, scroll-uind absentă, găsesc un șlagăr românesc al anilor ’90 și-i dau play. Se umple casa de vocea Mădălinei Manole: “Te-am văzut, mi-ai plăcut…” și încep eu să rag (mă rog, eu încercam sa cânt, dar nu mă ajuta vocea) și sa dansez haotic prin casă.
Mă vede fiica-mea și vine la mine, mă ia de mana și începem sa dansam împreună. Și dansam amândouă pe muzica ușoară ca și când nimic nu ar mai fi existat în jur, ca și când eram doar noi doua pe lume. Noi două și muzica. Cred că am dansat mai bine de o oră și am râs până când am căzut pe canapea, cu respirațiile tăiate de efort.
-Iubita, vrei sa mergem la culcare? Întreb eu, pregătită de o runda de certuri, contra-argumente și scandal.
-Da, mami, doar sa mă spăl pe dinți.
Mă uit la ea cum se duce, se spală pe dinți, își ia pijamaua fără proteste și adoarme zâmbind în brațele mele. Prima dată după, multe zile grele, adoarme liniștită. A doua zi, o văd veselă și cooperantă. În timpul prânzului, își freacă fățuca de obrazul meu și îmi spune:
-Mami, mi-a plăcut mult sa dansez cu tine!
O îmbrățișez și plâng…
De multe ori, dragi părinți, e nevoie doar sa ne reconectam cu puii noștri. Când sunt mai dificili, când lucrurile par sa scape de sub control, atunci e clar ca s-a produs o ruptură între noi și copilul nostru și atunci au, de fapt, cea mai mare nevoie de noi și de iubirea noastră. Copiii sunt minunați, simt fantastic de mult și de profund și au nevoie de de timpul nostru, de dăruirea noastră totală, de reconfirmarea relației noastre cu ei.
Cu cât îi încărcam mai mult cu trăiri negative, cu sentimente greu de dus, cu atât mai mult ei simt nevoia sa se descarce, sa se reconecteze cu noi, sa ne simtă aproape. Pentru mine, deși știam perfect teoria, a fost o lecție de mare preț!”
Acest articol, publicat în secțiunea „Vocea ta”, reprezintă confesiunea unei mame și trebuie tratat ca atare.
