Sunt într-o perioadă (trecătoare, sper) în care un tratament pe care îl urmez are niște efecte secundare care mă împiedică să fac unele lucruri cu ușurința cu care le făceam înainte. În weekenduri obișnuiam să merg la fiică-mea să o ajut, să fac cât de multe treburi puteam în locul ei, să mă bucur de nepoata mea Victoria, să mă joc cu ea, să facem împreună tot felul de prostii. Am sărit peste aceste vizite în weekendurile în care efectiv n-am fost în stare să ies din casă. Iar în cele în care am tras de mine și m-am dus, n-am putut să fac atâtea câte mi-aș fi dorit. Sentimentul era că în loc să-i mai iau din poveri fiicei mele, îi mai pun una.
Asta m-a făcut să mă gândesc cât de mult contează ajutorul cuiva atunci când, deși ai voință, nu ai… putință. Stăteam pe canapea, mă simțeam epuizată, fără pic de energie (este una dintre reacțiile tratamentului) și am rugat-o pe fată să îmi aducă un pahar cu apă. Am realizat că paharul ăla cu apa este – la propriu – mai mult decât un simplu pahar cu apă, de vreme ce este invocat într-un context în care personaje sunt exact părinții și copiii. E înțelepciune populară? E filosofie de viață? Egoism?
Părinți uitați de copii
„Fă un copil, ca să aibă cine să-ți aducă un pahar cu apă la bătrânețe.” Toată lumea cred că a auzit expresia asta. De cealaltă parte sunt cei care combat cu putere și care spun că nu așteaptă așa ceva de la copiii lor. Mi se pare că este nițică ipocrizie aici. Tot ea, societatea, condamnă aspru copiii care uită de părinți cu lunile și chiar cu anii, care nu dau nici măcar un telefon atunci când părinții nu-și mai pot lua singuri acel pahar cu apă. Sigur, sunt situații și situații, unele fără soluții. Dar mă refer la părinți de care copiii nu mai știu nimic până în ziua în care primesc un telefon că…
La un moment dat, toți ajungem să sperăm că nu vom fi abandonați de copii la bătrânețe. E doar o chestiune de timp…
Sunt fiicele mai implicate decât fiii?
În diferite împrejurări, am tot auzit de-a lungul timpului și teoria care zice că „de la o fată poate mai ai milă, de la băiat nu prea poți să te aștepți”. În sensul că mai degrabă fetele decât băieții le vor purta de grijă părinților la bătrânețe. Nu știu dacă chiar așa este, nu cred să fi făcut cineva o statistică sau o cercetare pe tema asta. Dacă privim în jurul nostru și luăm în considerare cazurile pe care le cunoaștem personal, în mod real, putem avea propriile păreri. Ce-i drept, eu știu (aproape) numai femei care își împart viața între propria familie și părinți. Sau părintele supraviețuitor. Și mai știu fiice, mame la rândul lor și chiar bunici, care chiar au luat acasă la ele părintele, ca să fie supravegheat și mai bine îngrijit.
- CITEȘTE ȘI: Când o mamă spune „sunt bine!”, probabil nu e deloc așa. Cum poate fi prevenită epuizarea
Unul venea să dea, altul să ia
Tocmai pentru că asta am constatat în jurul meu, am fost profund impresionată de un fiu, bărbat de 50+ ani, vecin pe care îl cunosc de când era adolescent. Tatăl lui a decedat când el și fratele lui mai mic nu erau încă majori. Când au crescut, ambii copii au plecat în străinătate și veneau anual acasă la mama lor. Însă dacă unul venea să-i aducă diverse, celălalt venea să-i ia. Bani, pensia, obiecte de valoare… După ce dispărea, în urma lui începeau să vină polițiști care puneau vecinilor întrebări despre el. Veneau citații de pe la judecătorii. Veneau să-l caute ori păgubiții, ori cămătarii. Și toți băteau la ușa bietei femei, care habar n-avea nici ce mai făcuse, nici încotro îi plecase băiatul cel mic.
„Trimite-mi, te rog, din când în când, o poză”
Cu trei ani în urmă, mama celor doi băieți a început să dea semne de declin cognitiv. O vedeam tot mai rar pe lângă bloc și arăta tot mai rău, din ce în ce mai slabă și mai confuză. A venit băiatul cel mare în țară, cu soția, a dus-o pe la medici și a aflat că are Alzheimer. Și-a relocat o mătușă, sora mamei, ca să stea non-stop cu ea. Mă suna din când în când să mă roage ca, dacă se întâmplă să-i văd mama pe afară, să-i mai fac câte o poză și să i-o trimit, să vadă cum arată, să fie el liniștit că e bine. Atât cât se putea de bine în situația în care era.
Ar fi vrut să o aibă aproape, dar nu s-a putut
Un an a stat femeia să-și îngrijească sora, până a ajuns-o dorul de gospodăria ei. Din nou a venit băiatul în țară și a hotărât să-și ia mama la el, în Italia. După o perioadă, boala a evoluat, că ăsta e cursul ei, și îngrijirea devenise tot mai dificilă. Cineva ar fi trebuit să o supravegheze nonstop. Ar fi vrut să o ducă într-un centru de îngrijire a vârstnicilor. I-ar fi fost aproape, ar fi putut să meargă des la ea, chiar dacă deja nu-l mai recunoștea. N-a putut să rezolve, din motive administrative și condiții pe care femeia, nefiind cetățean italian, nu le îndeplinea. A reușit însă să-i găseasca un loc într-un azil de aici, de la noi, care promitea condiții bune pentru cei 1000 de euro lunar, în afara medicamentelor și numeroaselor consumabile pe care trebuia să i le asigure fiul.
În opt luni de azil, 17 kilograme în minus
Luna trecută eram la policlinică, așteptându-mi rândul la recoltare de probe pentru analize. Era și el, cu soția și mama. Pe care o știam pe picioarele ei, dar pe care acum o vedeam imobilizată în cărucior, o umbră de femeie cu privirea rătăcită. Băiatul mi-a povestit pe scurt că l-a adus în țară îngrijorarea. Că ori de câte ori dădea telefon și îl cerea pe medicul azilului, i se răspundea că momentan e indisponibil, dar că i se va transmite și îl va suna chiar el. Ceea ce nu se întâmpla. A venit acasă să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. În aproape 8 luni, femeia – care oricum era scundă și dintotdeauna fusese slabă – slăbise 17 kg și era în cărucior.
- CITEȘTE ȘI: „Eu sunt o mamă care nu are voie să moară”
„Mâine o duc la coafor, să o facă frumoasă”
Mi-a zis că a adus-o la medic, la analize, ca să afle ce suferințe are și să încerce să o pună pe picioare, ca apoi să o ia de tot în Italia. M-a impresionat când mi-a spus că, atunci când a avut-o la el, a dus-o să fie operată de cataractă. Am gândit în sinea mea că lucru mare a făcut, în condițiile în care, în starea ei, chiar și cu vederea reparată, femeia „nu mai vedea” lumea din jurul ei. Și mai tare m-a impresionat când mi-a zis, mângâind-o, că a doua zi are programare la coafor, să o tundă și să o aranjeze. Chiar dacă nu mai era conștientă nici măcar de propria prezență.
Zi de zi și pas cu pas
Zile la rând, în fiecare după amiază, vecinul meu și-a scos mama la plimbare. Și-a pus ca obiectiv să o ridice din cărucior și să o facă din nou să meargă. O ținea cu o mână de subsuori și cu cealaltă îi susținea brațul. ”Hai, mama, încă un pas! Așa! Ridică piciorul. Hai!” Zi de zi. Îi vedeam pe geamul de la bucătărie. Într-o după-amiază mi-a făcut cu mâna și mi-a zis, fericit: „Vezi?! S-a îngrășat două kilograme!”
Cu câteva zile înainte să plece toți trei în Italia, eram în spatele blocului, îmi plimbam câinele. În fața mea, vecina făcea pași mici, nesiguri. Nesusținută. Băiatul ei cel mare, bărbat de toată isprava, mergea în fața ei cu spatele, încurajând-o și filmând-o cu telefonul. Am grăbit pasul să ajung lângă ei și să-l felicit din suflet pentru așa o reușită. „O filmez ca să-i trimit lui soră-sa. Să vezi ce-o să se bucure!”
Și uite că revin la paharul cu apă cu valoare de simbol. Nu pentru el a adus femeia pe lume doi copii. Nu l-a pretins, nu l-a cerut, dar a fost nevoie de el. Și cât de mult a contat că unul dintre fii a ales să i-l ofere. Hai să fim sinceri, toți ne vom gândi într-o bună zi la paharul cu apă. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult ne întrebăm dacă-l vom primi.
