Vocea ta: Ziua în care aș vrea să plâng…

Anamaria Câmpean

Am zile în care aș vrea, pur și simplu, să plâng…

De mai bine de un deceniu (Doamne, cum a mai trecut!), primul meu gând în dimineața de 8 Martie merge la ea. La prietena mea, a cărei zi de naștere era fix de 8 Martie, dar care nu mai e printre noi s-o sărbătorim. La mama ei, despre al cărei dor și suflet mi-e tulburător să pomenesc… Și încerc să celebrez Ziua Femeii, dar bună parte din timp gândurile-mi revin la ele….

Și am inima strânsă

În acest an, am avut-o mai strânsă decât în alți ani. Căci, printre construcțiile din lego, concursuri cu mașini, povești cu pitici și desene, da, tot cu mașini, mai trăgeam cu ochiul la o conversație ce se desfășura pe un grup de mame faine și curajoase, care au îndrăznit să vorbească despre de ce nu simt ele cu ardoare să sărbătorească ziua de 8 Martie. Despre cum au amintiri dureroase și copii interiori încă răniți de copilărie și de 8 Martie cu flori, emoții, critici și respingere.

Despre cum au venit acasă să cânte, tremurând cu neliniște și anticipare, “De ziua ta, mămico” și să li se spună că fetița vecinilor cântase mai bine. Despre cum au auzit că nu sunt bune de nimic, că respiră aerul degeaba, că n-o să se aleagă nimic de “capul lor”, că “eu te-am făcut, eu te omor!” Despre cum, în situații extreme, au crezut că vor chiar fi omorâte, călcate în picioare și despre cum azi povestesc că bătăile și vânătăile ascunse la școală ar fi fost o mâncare de pește, dar că încă le mai urmăresc ochii plini de ură ai celor ce le loveau. Despre cum unele copile de atunci mai aveau noroc de vecini miloși care interveneau când auzeau țipetele lor deznădăjduite.

Citește și: Eu te-am făcut, eu te omor

Despre cum li se întorcea spatele cu săptămânile și despre cum erau dezbrăcate, jignite și scoase afară din casă. Și despre cum amintirile atât de crud de vii sunt mai puțin excepționale decât am vrea să credem. Și despre cum, fetele de atunci și mamele de azi, vor să-și accepte sinele și copilăria și să meargă mai departe, dar despre cum e atât de greu să ierte părinți care azi le spun cu reproș că au făcut oameni din ele și că, singura lor răsplata la bătrânețe, sunt doar copii nerecunoscători….

Știu că niciun părinte nu-și propune să-și rănească copilul

Fiecare își duce greul și bagajul cum poate și, de cele mai multe ori, abuzatorul a fost, la rândul lui, în copilăria lui, tare rău abuzat, încât doar face ceea ce știe. Dar azi nu vreau să mă gândesc foarte profund la asta. Vreau să plâng pentru copiii interiori atât de greu răniti, fizic și psihic. Să le văd durerea. Să le spun că sunt în siguranță să și-o scoată. Să îi ajut să și-o mai descarce. Să-i îmbrățișez și să-i mângâi. Să le spun că îmi pare rău și că nu-i cinstit că au trăit așa traume în copilărie. Să-i consolez și să-i încurajez. Să le spun că ei sunt buni. Că n-au făcut nimic greșit. Că nu e vina lor. Că era rolul părintelui să-i iubească și să-i trateze măcar omenește.

Așa că, în acest an, aș fi vrut ca frumusețea, puterea și dragostea din Ziua Femeii să ajungă și la copiii interiori încă răniți, să-i aline, să-i accepte, să-i valideze și să-i iubească. Să le spună că nu sunt singuri, nu sunt defecți și să-i ajute să crească și să se elibereze.

În continuare, îți recomandăm să citești și articolul ”Cum să-ţi vindeci rănile interioare ca să fii un părinte mai calm”.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa