Vocea ta: Valoarea unei jumătăți de skateboard în parenting

Anamaria Câmpean

Parenting win. Sau jumătatea de skateboard

Căci vorbim multe despre rateuri și greu, și e bine să facem asta, cred că fix faptul că n-am vorbit atâta vreme despre cum e și greu să fii părinte ne-a adus pe atâția dintre noi în pragul singurătății și-al disperării. Dar adevarul e că e și frumos. Mai frumos decât orice altceva. Și frumosul ăsta e în momente mici, unice și irepetabile. Și ăsta a fost unul dintre ele:

Eram la chiuveta din bucătărie. Spălam niște vase ce nu merg a fi spălate în mașina de spălat vase, și cred că mă gândeam, pentru a nu știu câta oară, să îmi înlocuiesc toate vasele și să am în casă doar ustensile ce pot fi spălate la mașină. Și în timp ce-mi gândeam eu gândurile astea, îl văd cu coada ochiului cum se învârte. Fără astâmpăr. Căutând ceva.

O întrebare serioasă…

Mă uit mai bine și văd că are în mână o jumătate de skateboard, portocalie cu roți albastre, găsita surpriză în oul de ciocolată demult mâncat. Și stă cu jumătatea de skateboard în mâna ridicată și se uită pe jos. Se învârte, se uită pe banca lui de jucării, prin ea, pe după ea, pe după un scaun, și apoi spune:

– Mami, nu-mi găsesc jumătatea de skateboard. Mă ajuți s-o caut?

Și înlemnesc. Și îmi vine în minte ideea de-a-l ajută să și-o caute, ca apoi să-i spun “N-o găsim, mămică, asta e, nu știu pe unde-o fi.”, și să mă întorc eu la vasele mele, sperând că el s-o lase baltă cu jumătatea lui de skateboard. Dar cum vine primul impuls, pe care nici nu-l duc până la capăt, așa și pleacă. Și știu că nu o să-i spun asta. Așa că, cu toată groază pentru ce urmează, trag aer în piept, îmi fac curaj, și îi spun:

-Pui, îmi pare rău, n-avem unde s-o mai găsim, am aruncat-o eu la gunoi.

Și apoi fac liniște, așteptând să înceapă circul. Cu țipete, trântit pe jos și plâns dramatic și deznădăjduit. Dar în fața mea rămâne drept același copil gânditor, tăcut, preț de câteva secunde, ce-mi pune o nouă întrebare serioasă:

-De ce l-ai aruncat, mami?

-Pentru că am făcut curat între jucării și am aruncat câteva care erau rupte, stricate sau care mi se păreau periculoase. Și am crezut că și skateboardul e stricat, că e pierdută jumătatea lui.

Mai tace câteva secunde, serios, gândit, cu căpșorul într-o parte, și apoi iar întreabă:

-Da’ de ce nu m-ai întrebat pe mine?
-Mămicule, pentru că nu erai acasă, erai la grădiniță când am făcut eu curat.

Se mai gândește un pic și iar întreabă:

-Dar de ce nu l-ai pus deoparte și să mă întrebi când am venit de la grădiniță?

Și cu inimă plină de drag și mândrie, îi spun:

-Păi nu m-am gândit la asta, îmi pare rău. Data viitoare așa am să fac.

Curajul meu de-a fi vulnerabilă în fața lui

Și acum știu că nu vine tantrumul temut, dar mă aștept să se întristeze, să-și scoată buza în față și să fie necăjit că jucăria lui e acum stricată din cauza mea. Mă aștept la poziția aia a ghiocelului, ce o iau uneori copiii și care mă face să mă simt mizerabil de vinovată. Dar nu face nici asta. În schimb, îmi spune:

-Bine, mami, lasă că nu-i nimic, o să cumpărăm altul. Dar pe ăla să nu mi-l mai arunci, bine?
-Bine, pui. Așa facem.

Și s-a dus el mai departe, cu jumătatea de skateboard încă în mână și eu m-am întors la vasele mele ce nu se pot spăla în mașină de vase. Dar nu mă mai gândeam cum să le înlocuiesc cu altele, ci zâmbeam, din chip și suflet. De mândrie pentru el și reacția lui minunat de coerentă și iertătoare, dar și pentru mine, pentru curajul meu de-a fi vulnerabilă în fața lui și a-i mărturisi adevărul și atunci – sau mai ales atunci –  când adevăru-mi pare greu de zis.

Nu uita să ne dai un like pe Facebook, dacă nu ne-ai dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce publicăm!

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa