Cum am reacționat când cineva l-a întrebat pe copilul meu: ”Unde e mă-ta, mă?”
Razele călduţe ale soarelui îmi mângâie pielea ca o mamă care-şi mângâie nou-născutul, adierea vânticelului îmi dezmiardă fiinţa ca o muzică eterică, iar trilul păsărelelor pare însăşi cântarea zeilor… Ei, na! E vară şi e cald.
În parc
Stau pe bancă, în parc, şi-mi supraveghez copiii la joacă. Îmi ajung la urechi frânturi din discuţiile celorlalte mămici (de ce s-o folosi termenul ăsta mai mereu la diminutiv?):
– Al meu nu mănâncă nimic! I-am făcut supiţă de brocoli şi piure de spanac, dar pur şi simplu refuză!
– Da, ştiu, şi-al meu face la fel, noroc că-l mai păcălesc cu televizorul. Stă şi se uită la desene şi eu îi mai bag câte o lingură-n gură!
-Vai, mami, da’ nu-i frumos să dai cu nisip în ochi! Nu facem aşa, mami, hai să facem măi-măi la fetiţă, că, ia uite, plânge!
– Gata, gata, nu mai plânge c-o să-ţi strici ochişorii!
– E destul de rece, oare n-ar fi mai bine să-i pun o căciuliţă? Imediat îmi răceşte copilul ăsta… (Aţi observat cum ne exprimăm cei mai mulţi cu dativul posesiv? Staţi, că exemplific acum:” ÎMI răceşte”, „MI-A făcut nişte figuri azi…” şi altele de genul).
– Ridică-te de jos că te murdăreşti! Vino să te şterg pe mâini c-un şerveţel umed şi mai ia o guriţă de iaurţel! zice o mamă, alergându-şi copilul cu borcanul de iaurt şi fluturând linguriţa-n aer.
”Zi, mă, unde e mă-ta?”
Copiii mei se joacă pe toboganul aflat la vreo 200 de metri de bancă (s-ar putea să greşesc, că habar n-am să aproximez distanţe în unităţi de măsură) şi observ că Şerban se împinge cu un băieţel. Sunt amândoi pe platforma de lemn la care se ajunge urcând treptele şi de la care pleacă cele două rampe ale toboganului. Mă îndrept către ei şi mă opresc jos:
– Şerban, ce s-a-ntâmplat?
Nu mai ştiu ce explicaţie a dat, dacă a apucat să dea vreuna, căci, din spatele meu, apare mama băieţelului cu care tocmai se contrase el, urcă treptele, traversează platforma şi se repede asupra lui Şerban, prins acum în colţul toboganului.
– F___-ţi g__a mă-tii, mă! Ce-ai, mă, cu el? Unde-i mă-ta, mă? Hă? Zi, mă, unde-i mă-ta?
Ochii mari ai lui Şerban sunt acum şi mai mari şi este lipsit de replică.
– Sunt aici! răspund încetişor.
– Păi nu vedeţi ce face?
– Ba da, văd, d-aia am venit, să văd ce se-ntâmplă.
Cumva dezumflată, ”doamna” îşi ia copilul de acolo şi pleacă bodogănind.
Evident, situaţia m-a enervat cumplit la momentul ăla. Mă tot gândeam că-s o bleagă, o molâie lipsită de replică (cu cin’ să semene Şerban?) şi că aş fi putut (şi aş fi vrut atunci) să-i răspund cu acelaşi limbaj, amintindu-i de Sfinţii din calendar, de mămica dumneaei şi de cei decedaţi din familie.
Lucrurile s-au mai decantat în timp şi mai derulez uneori întâmplarea în minte. Şi ştiţi ceva? La fel cum Şerban a fost dezarmat de agresivitatea ei, la fel a fost şi ea dezarmată de calmul meu. Cred că a surprins-o calmul meu (aparent), tonul scăzut al vocii şi n-a ştiut cum să răspundă la ele. Dacă aş fi reacţionat la fel de vulgar şi de agresiv ca ea, ar fi avut mingea în terenul ei şi m-ar fi bătut clar, pentru că eu ştiu doar teoretic înjurături, dar nu ştiu să le aplic.
Ştiu ce înseamnă mahalagismul, dar nu îl practic
Lucian Blaga, parcă, spunea ceva de genul: ”Observă-te bine! Sunt situaţii în care laşitatea ţi-o interpretezi ca fiind tărie de caracter – atunci când te reţine de la a face ceva rău.” Poate că asta e valabilă şi aici. Oricum, oamenii au tendinţa firească de a-şi găsi scuze pentru greşeli şi de a se vedea într-o oglindă care-i flatează: „Cel mai mare defect al meu este că sunt prea onest” – de parcă termenul ar suporta grad de comparaţie. Pe bune?! Ăsta-i cel mai mare defect al tău? Altceva n-ai găsit? Ceva care să însemne de-adevăratelea „defect”, aşa cum apare termenul în dicţionar?
Până la urmă, lecţia pe care aş vrea s-o înveţe Şerban de aici este aceea că, dacă te bălăceşti cu porcii, te umpli de noroi.
Voi cum aţi fi reacţionat în situaţia dată? Sau cum aţi reacţionat în situaţii cumva similare, când cineva v-a atacat verbal?
