Mă bate gândul să plec din țara asta. De iubit, o iubesc, că doar face parte din mine, iar în zilele senine văd lucruri ce merg înainte și oameni care se civilizează puțin câte puțin. Dar după zilele senine, vine câte una în care totul se răstoarnă, în care o realitate pe care parcă refuz să o văd îmi dă o palmă peste față și-mi spune că sunt naivă să mai am speranțe. Și atunci mi se face frică pentru viitorul copiilor mei.
Mă uit la ce efecte dezastruoase are educația precară asupra oamenilor și mi-e din ce în ce mai clar că hibele școlii românești sunt atât de multe și atât de adânci încât nici dacă s-ar tripla mâine bugetul pentru educație lucrurile nu s-ar putea schimba radical. Nu cred că în următorii 10- 15 ani școala va reuși să nu mai scoată analfabeți funcționali pe bandă, să își modernizeze programa și modul de predare și să aducă la catedră dascăli profesioniști, bine plătiți, pasionați, empatici, oameni model care să deschidă mințile copiilor. Dacă lucrurile se vor schimba peste 20 de ani, nu mă ajută prea mult. Copiii mei au nevoie de asta azi. Iar eu am nevoie ca schimbarea să se facă….ieri.
În plus, de multe ori mă gândesc că eu nu-i cresc și nu-i educ pentru țara aceasta. În țara aceasta ți-e bine dacă ești croit după chipul și asemănarea ei. Iar ei, iertată să-mi fie modestia, nu-i seamănă. Lor le insuflu valori care par prostii pe malul Dâmboviței. Mi-e teamă că le vor scuipa semințe în cap netrebnicii, că nu vor ști să facă mișmașuri, că vor fi catalogați drept fraieri, că se vor uita neputincioși cum alții vor ajunge departe dând din coate, în timp ce ei vor bate pasul pe loc fiind onești, verticali și atenți la nevoile celor din jur.
- TE-AR PUTEA INTERESA ȘI:
Vă pregătiți să vă mutați în străinătate? Iată cum trebuie pregătit copilul pentru școala în altă țară!
Clasa aceasta politică nu mă reprezintă, nu am încredere că va duce țara în direcția bună. Cel mai probabil, nici următorii aleși n-o vor face, iar când ai aproape 40 de ani nu mai ai răbdarea să vină cei buni. Nu am timp să aștept să se îmbogățească toți până să se apuce de treabă și nu mai am naivitatea necesară ca să mai pot crede că în următoarea decadă vor ajunge să ne reprezinte ”ai noștri”. Nu mai am forță să duc în spate toți cameleonii.
Pe de altă parte, ceea ce familia mea are aici nu ar avea nicăieri în lume. Aici ne sunt părinții și rudele, oamenii pe care îi iubim și care ne-ar sări în ajutor la primul apel. Aici știu că am pe cine să sun în creierii nopții fără să-mi fac probleme că deranjez. Aici sunt oamenii care-mi adoră copiii.
Iar acolo….
Acolo sunt școli bune, profesori dăruiți (sunt și aici, desigur) și bine plătiți, acolo sunt medici – oameni în spitalele de stat (sunt și aici, desigur), acolo nu îți cumperi singur medicamentele când ești internat, acolo clasa politică nu-și bate joc de tine la modul cel mai mârșav cu putință, acolo nu te căciulești, nu stai cu spatele îndoit la ghișee. Acolo statul intervine când copiii sunt abuzați, acolo parcurile nu sunt pline de ghiolbani care sparg semințe, acolo WC-urile din școli au săpun și hârtie igienică. Și tot acolo, teoretic, oamenii au valori mai apropiate de cele ale familiei mele.
Nu-mi fac iluzii că pe undeva prin lumea asta se plimbă câini cu covrigi în coadă (șansele maxime să se întâmple asta sunt aici, unde la fiecare colț de stradă găsești și câini și covrigării), în orice țară am emigra vom da de bune și de rele. Dar mi-e teamă că, chiar dacă nu facem noi pasul acum, o vor face copiii, când vor crește. Iar mie mi-e dor de ei chiar și atunci când ies din casă să duc gunoiul și nu știu cum mi-aș putea trăi bătrânețile știindu-i departe.
Aproape că nu există familii cu copii mici în jurul meu care să nu se gândească la emigrare și toți ar face-o cu gândul la educația celor mici în primul rând. E trist să ai de ales între a fi aproape de cei dragi și a-ți trăi viața printre străini, dar într-o țară civilizată, cu valori apropiate de cele în care crezi și cu un sistem educațional adaptat vremurilor pe care le trăim și copiilor pe care îi creștem.
