Cum pot vedea copiii sinuciderea…
Mă întorceam din piaţă cu nepoţica mea (copil de 12 ani). În faţa bisericii, aşezată pe zidul de beton, o tânără tocmai îndrepta cuţitul spre încheietura mâinii. Chipul îi era palid, părul ciufulit, iar din ochi îi curgeau şiroaie de lacrimi. O fracţiune de secundă lungă cât eternitatea m-am întrebat dacă e bine să vadă copilul aşa ceva. Aş fi vrut să fac rapid cale întoarsă, înainte ca ochii sfredelitori ai fetei să vadă grozăvia. Nu am putut. Având de ales între două rele, am preferat să salvez o viaţă. Poate exagerez puţin, poate nu. Nu voi afla probabil niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi întors din drum.
Cuţitul i se “lipise” iar de mână
Tânăra a pus cuţitul pe gard la câteva minute după ce m-am oprit lângă ea. Am vorbit cu patimă, cu emoţie, cu o teamă care mă gâtuia. Am încercat să îi amintesc cât de frumoasă este viaţa, cât de repede putem trece uneori de la foarte rău la bine. I-am spus că nimic, dar absolut nimic pe acest pământ nu trebuie să ne împingă la asemenea gesturi. Mă asculta plângând potolit. Nepoţica mă ţinea strâns de mână şi învăţa lecţii importante. Orice situaţie grea poate fi depăşită! Nu e normal să trecem nepăsători pe lângă cei care au probleme!
După aproape un sfert de oră în care am vorbit şi am pus întrebări, tânăra s-a ridicat. O tăcere apăsătoare se lăsase peste noi, peste cartier, peste lume. Deşi soarele continua să ardă, simţeam pe spate un cub de gheaţă care îmi tăia răsuflarea. Cuţitul i se “lipise” iar de mână. Încerca ascuţişul lamei cu un deget de pe care oja se curăţase parţial. Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat. Eram nedumerită şi dezamăgită. Chiar nu o pot convinge?
Silită să îşi câştige existenţa adunând pet-uri din tomberoane
S-a oprit lângă coşul de gunoi prins pe un stâlp. A aruncat cuţitul. S-a întors lângă noi zâmbind printre lacrimi şi mi-a spus o poveste cumplită despre părinţi indolenţi, despre fraţi care ameninţă viaţa surorii lor, despre traiul greu al unei tinere pe care societatea nu o recunoaşte pentru că nu are acte, o tânără silită să îşi câştige existenţa adunând pet-uri din tomberoane. Bătută, cu părul smuls din cap şi teamă că la întoarcerea acasă o aşteptă acelaşi tratament, hotărâse să scape de povară.
Nu o puteam lua acasă. Nu o puteam lăsa acolo. Era o situaţie fără ieşire. I-am explicat cam care ar fi paşii pe care să îi urmeze pentru a se elibera fără să recurgă la gesturi extreme. M-a ascultat cu atenţie şi a zâmbit pe jumătate convinsă, pe jumătate sceptică. Culoarea îi revenise în obraji. Era atât de frumoasă când zâmbea! Am plecat de lângă ea abia când am simţit că e calmă. Îşi înghesuia într-o gentuţă jerpelită “comorile”: o perie de păr, o unghieră şi un strugurel. Aranjată, putea pleca spre mătuşa din celălalt capăt al oraşului.
De atunci, nu e zi în care nepoţica mea să nu ducă gunoiul la tomberon, sperând să o vadă. Nu e zi să nu mă întrebe dacă tânăra a mai încercat să îşi pună capăt zilelor sau dacă a înţeles ce i-am spus. Eu îi răspund întotdeauna cu răbdare şi fără ezitări în glas. Afişez un optimism pe care nu îl simt prea puternic în suflet. Îi spun că nu o mai vedem prin cartier tocmai pentru că a ales să îşi schimbe viaţa, să renunţe la căutat de pet-uri, să îşi facă acte şi să se angajeze undeva. Pare să mă creadă, însă asta nu o împiedică să se gândească des la ceea ce a văzut în acea zi.
Credeţi că am procedat bine oprindu-mă lângă tânăra care voia să îşi taie venele?
