Copilului meu nu îi va lipsi nimic, tot ce e mai bun, pentru copil – sunt două dintre promisiunile pe care le fac părinții încă de când ”copilul” este reprezentat de două linioare pe testul de sarcină și niște celule ce se divid vertiginos în burtă. Avem convingerea că așa le asigurăm fericirea. Sau măcar o parte din ea. Facem oare bine?
O bună vreme, m-am ținut de aceste două mantre, de parcă respectarea lor mă confirma ca mamă bună. Îl vedeam că îi place să bată cu lingura în cratiță, a doua zi îi luam tobe. Îl fascina sucitorul, când făceam plăcinte, în aceeași săptămână avea un mini set de bucătărie cum mi-aș dori și eu, în varianta maxi. Tobele și mini-bucătăria umpleau spațiul și așa redus din apartament, iar el tot de obiectele reale era interesat.
Dar nu mă lăsa inima să renunț. Voiam să știe că poate avea jucăriile pe care și le dorește și chiar pe cele la care nu se gândește că ar putea să le dorească. Se bucura puțin de noile apariții, apoi dispăreau din aria lui de interes. Iar eu simțeam nevoia să-I reactivez din nou și din nou bucuria.
Apoi s-a întâmplat ceva…
Vara aceasta, am adus în excursie la București un grup de copii din satele izolate din nordul țării. Copii săraci care, o parte dintre ei, nu au ieșit vreodată din perimetrul satului lor. Nici ei, nici părinții sau bunicii lor.
Două zile i-am urmat oriunde au mers și am văzut lumea cu ochii lor. Prima lovitură spre trezire am primit-o de la … un urs panda. Fiecare copil din grup a avut parte de o înghețată cadou la ieșire din muzeul Antipa, din partea ursului alb-negru. Nici după jumătate de oră mulți dintre ei nu desfăcuseră ambalajul. Nu pentru că nu își doreau înghețată, ci pentru că voiau să lungească această bucurie cât se poate de mult. Atât de mult încât înghețata li s-a transformat în lapte colorat și a devenit de nemâncat. Cu ochii umbriți, și-au aruncat bucuria la coș.
Au luat masa în locul pe care unul dintre copii l-a numit, pentru că nu știa ce este, ”o lume mare sub un capac de sticlă”. Mall, pe limba noastră. După ce au terminat de mâncat, au pliat ambalajele gustărilor și cutia în care le-au primit, alături de jucărie, și le-au luat cu ei, ca dovezi, pentru mai târziu, că nu au visat.
Apoi au zburat. Fără aripi, doar cu ochelari pentru film de animație 3D. După, au intrat pentru prima dată într-o librărie. Până a doua zi, citiseră cartea primită cadou și făcuseră schimb între ei pentru următoarele lecturi.
Înainte de întoarcerea acasă, au mers la Opera Comică pentru Copii, unde au fost spectatori, mai întâi, și eroi, apoi, când au ajuns chiar ei pe scenă. La prânz, au oprit să mănânce într-un hypermarket, sau, cu vorbele lor, ”un magazin mai mare decât ulița noastră”.
Niciodată Bucureștiul nu mi s-a părut mai frumos, Antipa mai fascinantă, mall-ul mai extraterestru și un spectacol pentru copii mai poveste decât orice poveste, ca în cele două zile de excursie „pe Lună”. Niciodată nu am văzut bucuria din lucruri simple, trăită atât de viu.
… și am plecat în copilăria mea…
În sat la bunica, exista un magazin unde se vindeau de toate. Ne plăcea să mergem acolo și ei îi plăcea să ne cumpere cadouri, chiar dacă aveam tot ce ne trebuia. Odată mi-a dat voie să-mi aleg orice aș dori, și oferta de păpuși chiar era de luat în seamă, îmi amintesc. Am ales doi nasturi de sticlă, verzi, cu flori argintii încrustate. Nu i-am ales cu gândul la pensia bunicii, aspectele financiare îmi erau străine la acea vârstă, ci pentru că, acolo, atunci, acei nasturi mi s-au părut o comoară. Și i-am păstrat ca pe o comoară multă vreme.
… apoi m-am trezit.
Copilul meu știe ce este o înghețată. Suntem privilegiați și, uneori, abundența ne inhibă emoțiile. Acum nu-i mai cumpăr compulsiv jucării, din dorința de a-i stimula fericirea, ci îl las să selecteze, să-și dorească, să aștepte. Fericirea rarelor cadouri e greu de redat. În rest, se distrează, și mă bucur alături de el, când își creează jucării din cele mai neașteptate obiecte din casă. Ele sunt mai aproape de cunoașterea lumii în care trăiește decât imitațiile în miniatură. Am renunțat să caut echivalente ale obiectelor de ”oameni mari” la departamentele ”pentru copii”. Și, da, acum chiar nu îi lipsește nimic copilului meu. Și mai ales privilegiul de a se bucura de lucrurile simple și la îndemână.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
