La începutul anului mi-am dus fetița la un curs demonstrativ de limba engleză al unui centru din buricul târgului. Timp de zece minute, am stat în sală împreună, părinți și copii de 4-6 ani, și ni s-au dat câteva detalii administrative legate de curs. Apoi, părinții au fost invitați să se retragă pe scaunele din spate și să-i lase pe copii să participe la cursul interactiv. Ți-ai găsit! „Matei, zi mă CAT! CAT se zice la pisică!”. „Du-te și tu acolo și zi my name is….Așa să zici: My name is Luca! Hai ca știi, du-te!”
Începutul lecției a fost un fiasco din cauza părinților băgăreți care or fi înțeles că „lecție demonstrativă” înseamnă că puștii lor își demonstrează vastele cunoștințe de limbă engleză. Era un vacarm de nedescris, așa că doamna, pe bună dreptate, i-a poftit pe părinți afară, a spus că lasă ușa deschisă să auzim ce se petrece înauntru, iar de văzut, vedeam prin geamurile uriașe ale sălii. Băgăcioșii s-au lipit efectiv de geamuri și, de acolo, strigau: „CAT, zi CAT, măi!…. DOG! DOG!” Caragiale, nu alta!
De părinții de acest tip mi-e frică mie. Sunt părinții care, deși bine intenționați, fac cel mai mare rău școlii românești. Copiii lor trebuie să știe mult și să demonstreze că știu mult. Așa că doamnele învățătoare la care îi înscriu să facă bine să le dea teme multe, să facă matematică în ora de sport, dacă se poate să îi țină și pauze, să îi pună să învețe multe, multe poezii, să umple caiete de exerciții în vacanță și, neapărat, să strunească clasa cum trebuie! La o adică, dacă sunt obraznici, să-i și urecheze, că doar și noi am crescut urecheați și iată ce bine ne-a prins! Dacă nu le face pe toate cele menționate, e clar, doamna nu e bună, intervenim unde trebuie să o găsim pe cea mai cea. Și apoi, ne gudurăm pe lângă ea, îi facem cadouri scumpe, îi îndepărtăm discret scamele de pe haină.
Părinții de acest gen pun cele mai mari piedici reformării școlii românești. Iar ei sunt mulți, iar restul, cei care își doresc altceva pentru copiii lor, sunt puțini și dezbinați. Cei din urmă nu vor avea niciodată puterea să îi învingă pe cei dintâi, atâta timp cât sistemul educațional este atât de șubred. Există învățători și profesori care, zi de zi, își terorizează elevii: îi abuzează, îi umilesc. Părinții stau și înghit. Există învățători și profesori care comit derapaj după derapaj, an după an, generație după generație. Părinții stau și înghit. Cine se satură de înghițit, face plângere la direcțiune, eventual la inspectorat și, în cele din urmă își mută copilul în altă școală. Profesorul, în cel mai rău caz, este mutat și el la altă școală unde o ia de la capăt.
Foarte rar se întâmplă ca părinții să facă front comun împotriva unui cadru didactic. De obicei, când unul, doi, cinci se revoltă, restul se coalizează cu dascălul. El e cel mare, el e autoritatea, el are frâiele. Ce dacă îi mai pocnește pe copii? Ce dacă îi umilește? Ce dacă îi bântuie în timpul lor liber? Așa se fac oameni!
Mai e mult până când părinții vor deveni o voce puternică și relevantă în raport cu școala. Deocamdată, (prea) mulți dintre ei sunt la stadiul în care se gudură pe lângă dascăli, directori, inspectori și nu i-ar deranja nici cu o pană. Iar cei care nu se gudură și mai au și curajul să se revolte sunt prea puțini și neputincioși. Aud de multe ori îndemnul către părinți de a se implica în viața școlară, de a cere, de a semnala abaterile, de a fi activi. Însă primul zid de care se lovesc sunt exact cei cu care ar trebui să se coalizeze: ceilalți părinți.
