Copiii trebuie să știe cât mai multe limbi străine?
De foarte multe ori, am întâlnit părinți deranjați de faptul că oamenii își ”zăpăcesc” copiii cu un milion de cursuri pentru ca cei mici să învețe limbi străine. Nu înțeleg de ce trebuie să forțeze copiii, de la vârste atât de mici cu această activitate. Practic au toată viața înainte să învețe câte limbi străine vor ei.
Frustrările pot apărea de ambele părți
Din punctul acesta de vedere, nu sunt nici eu de acord. Dacă stresăm copilul că trebuie să învețe cât mai multe limbi, ca să reușească în viață, punem presiune pe ei, îl introducem practic intr-un mediu academic de la un an și îi dăm și termen limită sau obligativitatea de a învața, atunci nu facem decât sa exercităm o autoritate inutilă și să avem surpriza de a nu reuși, așa cum trebuie. Frustrările pot apărea de ambele părți astfel. Copilul simte că nu este capabil să învețe, că și-a dezamăgit părinții, iar părinți se pot simți frustrați de eventuala „investiție” în copil, fără rezultat.
Mituri și convingeri limitatoare despre copiii care vorbesc mai multe limbi de mici:
”Copiii nu pot învăța mai multe limbi străine simultan.”
”Dacă totuși învață mai multe limbi, nu o vorbesc pe niciuna corect.”
”Copiii care învață mai multe limbi odată sunt stresați.”
” Combină două limbi într-o singură propoziție.” (code-switching, temă pe care mi-am susținut lucrarea de licență)
”Copiii trebuie să facă efort suplimentar, pentru a traduce mereu dintr-o limbă în alta.”
Ei bine, studiile în neuroștiințe spun cu totul și cu totul altceva. Specialiștii în dezvoltarea creierului ne spun că micuții fac diferența între sunetele mai multor limbi până la vâsta de un an. După această vârstă își pierd această abilitate, pentru că se concentrează doar pe sunetele limbii pe care o aud mai des, limbă care este mai importantă pentru ei, este limba în care comunică familia lui.
Dacă copiii sunt expuși la două sau mai multe limbi, la fel de importante, atunci nu fac nici cel mai mic efort în a le învăța. Cel mai des, acest fenomen, se întâmplă în familiile bilingve sau chiar poliglote. În timpul studiului meu pentru lucrarea de licență, am cunoscut familii bilingve, unde mama vorbea o limba, tatăl alta sau chiar familii unde se vorbeau 4-5 limbi: mama – o limba, tatăl – alta, bunicii – altceva, bona – altceva și dacă mai erau și într-o țară straină, iar copilul mergea la cresă de la 6 luni, acolo era altă limbă.
Fenomenul de code-switching
Această situație, am întâlnit-o în Franța. Mama vorbea portugheză, tatăl, școlit de mic în Anglia, vorbea engleză, ca limbă nativă, bunicii din partea tatălui vorbeau ebraică, doamna care îi ajuta în casă vorbea spaniolă, iar copilul mergea la creșă de la vârsta de 6 luni, unde se vorbea franceză.
Când l-am cunoscut eu copilul avea 6 ani, era extrem de fericit, odihnit, vorbea perfect portugheză, engleză, franceză și ebraică. Spaniolă vorbea cel mai puțin dintre toate, înțelegea perfect, dar nu prezentase importanță pentru el să vorbească, răspunzându-i de cele mai multe ori doamnei în portugheză. Nu combina limbile, vorbea cu fiecare pe limba lui. Fenomenul de code-switching, l-am întâlnit mai preponderent, la oamenii care au învățat efectiv o limbă străină și nu la cei care au preluat-o nativ. Dacă cunoaștem o limbă străină foarte bine, putem profita de această oportunitate și să îi lasăm pe copiii noștri să învețe fără efortul pe care l-ar depune la scoală sau într-un mediu academic.
Dacă procedăm corect, dacă limbile străine sunt învățate natural, atunci acest fenomen nu are nicio contraindicație. Dacă forțăm copiii, îi facem să conștientizeze că învață ceva, că doar asta le-ar putea spori succesul sau șansele în viață, atunci e posibil să dăm greș.
Tot cercetătorii acestei minunate părți din corpul nostru, creierul, spun că abilitatea de a învăța o limbă sau mai multe limbi străine se diminueaza drastic după vâsta de 7 ani, cu potențialul maxim la 3 ani.
”Mami, eu sunt universală!”
Din experiența mea personală, copiii mei au învățat fără efort limba engleză. Charlize nici nu înțelegea când oamenii o lăudau că știe mai multe limbi. Era ceva de genul: ”Ăștia ce au? Nu e toată lumea la fel?” Din păcate, limba arabă nu reușit să o vorbească nativ, pentru că tati nu a avut posibilitatea să petreacă suficient timp cu ei, în schimb înțeleg destul de bine, iar sunetele le diferențiază clar. Știu dacă cineva vorbește nativ sau nu. Pe mine, cel puțin mă corectează tot timpul, realizează că nu este limba mea maternă.
Beneficiile de care se bucură ei, chiar ei, nu eu: pot avea prieteni din toate țările, se pot descurca la locurile de joacă din țările pe care le vizităm, se simt universali – asta e maximă scoasă de fata mea: ”Mami, eu sunt universală!”
