Despre omul care l-a scos pe David din autism:
– Sari, sari, sari, sari David, sari! cânta Moni, bătând din palme. Blonduţul şi rotunjorul David de trei ani şi trei luni sărea pe trambulină râzând.
– Stop, ne oprim! Stop! îi comanda Moni cu fermitate.
Şi David se oprea. Ar mai fi sărit el cu drag, dar era curios să afle ce urmează.
Mă uit la filmuleţul pe care Moni l-a înregistrat acum mai bine de patru ani ca să ne arate progresele lui David:
Şi până în ziua de azi e preferatul meu. Copilul care urla când încercam să-l punem în leagăn în parc, ajunsese la performanţa de a sări pe trambulină fără să-i fie teamă. Şi sărea şi sărea până auzea comanda ei: “Stop!”
Depresia
In acel început de 2011 am dat în depresie sau cel puţin aşa mi s-a părut. Zilele erau urâte, eram la serviciu departe de copil încercând să mă concentrez la cu totul altceva şi aveam inima cât un purice atunci când aflam veşti despre ce făcea David. Şi nu mai aveam răbdare. Să se întâmple odată ceva, să facă David ceva nou şi surprinzător! Căci el continua acasă vechiul repertoriu comportamental: auto-stimulări, ţipete, trântit pe jos şi încercări de auto-agresare lovindu-se cu capul de uşă sau de podea. Nopţile erau şi mai îngrozitoare, mă trezeam de câteva ori pe noapte şi mă întrebam dacă nu cumva m-am înşelat, dacă nu cumva am visat totul. Nu părea chiar aşa sever afectat copilul care dormea liniştit şi senin lângă mine. Ziua, din nou, nu ştiam ce să mai fac şi cum să mai sper.
Cum să sper că mă va striga într-o zi «mama» ?
Ajutorul
Şi totuşi, eram conştientă că pentru copilul meu şi pentru omul meu trebuia să fiu întreagă, să am sufletul împăcat şi mintea limpede. Echilibrul unei familii depinde în primul rând de mamă.
Nu ezitaţi să cereţi ajutor specializat atunci când sunteţi copleşite. Adriana, colega mea mi-a dat unul din cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată, mi-a recomandat să merg la nişte sedinţe de consiliere psihologică. Au fost suficiente trei şedinte de consiliere şi filmuleţul pe care mi l-a trimis Moni ca să ia naştere un blog culinar şi să redevin “eu” pentru ai mei.
Moni
Despre ea, despre Moni, mi s-a povestit mai întâi. Mirela Codreanu, directoarea Grădiniţei Speciale Malteze, l-a primit pe David cu tot dragul şi mi-a spus că are pe cineva acolo care se pricepe la copii ca el.
-Nu zice prea multe, nu-i place să se hazardeze, dar am încredere în ea, mi-a zis.
Şi Moni n-a zis nimic vreo două săptămâni bune. Eu o sunam zilnic pe Mirela şi o iscodeam: ce e şi cum mai e? Nu era mare lucru decât că David se repezea la cutia cu lego, răsturna piesele, le împingea cu picioarele şi ţipa înfiorător când cineva încerca să-i intre in joc punând mâna pe jucăriile ce îl interesau.
Mă ţineau vie veştile că îi place să fie luat în braţe, că zâmbea, că avea un contact vizual destul de bun. Până când, într-o zi, am primit vestea că ea, Moni, a reuşit să-i intre în joc, atingând jucăriile nu cu mâna, ci cu un băţ. Genială idee! Amândoi au împins nişte bile, dacă bine-mi amintesc, cu ajutorul băţului.
Acesta a fost începutul lor, începutul unei relaţii preţioase.
Perechea copil-terapeut
A muncit cu el în grădiniţă, au lucrat şi câteva ore pe săptămână suplimentar doar ei doi aproape doi ani. Imi povestea în detaliu tot ce făceau, cum a fost prima dată cu autobuzul, cum se agăţa David cu disperare şi de ea şi de barele de sprijin, cum se purta în parc.
Când l-am dus doar eu şi omul meu în parc din nou şi s-a purtat ca orice copil ce adoră toboganele şi leagănele, am crezut că o iau razna de fericire. Orice mi s-a părut posibil în acel moment. David avea 3 ani şi 5 luni şi lucra cu Moni de aproape 5 luni deja.
Pentru copilul autist sau cu probleme de dezvoltare cea mai importantă fază este generalizarea comportamentelor. Că Moni l-a învăţat să facă ce trebuie în mediu controlat este o realizare, că l-a ajutat să generalizeze comportamentele achiziţionate în orice mediu a fost esenţial pentru succesul lui David şi al nostru.
Pentru orice părinte, renunţarea la scutece a copilului este o mare victorie, un pas spre independenţă şi o dovadă extraordinară de autoservire a copilului. E un proces complicat care implică mai întâi maturizarea neurologică şi cognitivă. Copilul trebuie să ştie ce i se întâmplă, să anticipeze nevoia de a merge la toaletă, să fie în stare să se abţină şi să poată cere oliţa. Citisem despre training-ul la toaletă al copiilor cu autism, e extrem de complicat şi repetitiv, mi-a părut un dresaj obositor. Şi m-a îngrozit perspectiva asta, de a trebui să-l învăţăm şi chestia asta absolut naturală pentru toţi copiii.
Alături de Moni a mers uşor cu un David antrenat să stea câteva minute aşezat pe oliţă în baia grădiniţei. După doar vreo trei săptămâni de antrenament acolo, cu mâini tremurânde l-am reaşezat pe David acasă pe oliţă pentru a vedea dacă e pregătit.
Vă puteţi imagina un copil de 3 ani şi 7 luni, care face prima dată la oliţă acasă şi care plânge de frică pentru că nu e sigur de ce i se întâmplă şi nu înţelege de ce trebuie să fie la fel şi acasă? Insăşi poziţia şezândă şi noile senzaţii pe care le-a încercat l-au speriat teribil.
Dacă mi-a fost milă? Sigur că mi-a fost. Insă uneori pentru binele lor lăsăm mila deoparte şi devenim părinţi terapeuţi care instituie reguli pentru a avea copii independenţi. Adică uneori mă transformam cu mândrie în… Moni.
Prietenia
Imi amintesc prima dată când a venit Moni în vizita la noi. David, încă non-verbal, s-a schimbat la faţă, s-a fâstâcit, iar apoi s-a aşezat la măsuţă. Credea cu siguranţă că Moni a venit pentru o sesiune de lucru. S-a obişnuit mai apoi, ştia că Moni cu George vin doar ca să se joace cu el. Ne-am împrietenit. E foarte diferită de mine, eu mereu expansivă, ea mai degrabă introvertită, dar sufletistă cum rar găseşti om în zilele noastre. Copiii noştri, adică David al meu şi George al ei, s-au înţeles bine din prima, chiar dacă David era încă non-verbal. Copiii nu au nevoie de cuvinte ca să se joace.
Dragostea
Mai presus de toate, Moni l-a iubit pe copilul meu ca pe al ei. A fost mai mult decât un terapeut. Iar David a simţit asta şi s-a ataşat la fel de mult de ea. Şi-a petrecut seri, nopţi şi dimineţi alături de ea şi de băiatul ei, George.
“Să-mi pun şi pijamalele?” mă întreabă David când ştie că mergem la Moni. Mereu speră că răspunsul va fi “da”. Casa ei e ca un tărâm magic, unde el şi George se hârjonesc şi pot fi cavaleri sau monştri sau orice visează.
Ruptura
Ce-i face pe oameni să se iubească? Dar să se despartă? Uneori e suficientă o vorbă care nu pică bine celuilalt. A fost de ajuns să-mi spună ea (eu atât am reţinut): “nu mai pot lucra cu David”. Eu n-am avut răbdarea să ascult continuarea, avea intenţia să spună “în week-end”, că am început să plâng crezând că aici ne oprim. Şi n-am mai sunat-o, deşi i-am promis, n-am mai putut… Nu era supărare, nu ştiu nici în ziua de azi ce a fost. Aşa am ieşit una din viaţa celeilalte.
A fost final de terapie pentru David şi încercând să urmez ultima ei recomandare, aceea de a găsi pe cineva pentru David care să-l ajute pe partea de grafisme, mi-am făcut eu curaj să continui ce a început ea.
Regăsirea
La fel de brusc cum ne-am pierdut, ne-am şi regăsit, aproape doi ani mai târziu, exact când avea ea nevoie de mine şi eu de ea. Acum că ne-am intersectat din nou, mi-am promis că n-am să o mai pierd niciodată. Ea e acum fericită, nu cu unul, ci cu doi copii. La fel şi eu.
Rudenia
Din fericire, uneori ne putem transforma prietenii în membri de familie pentru a consfinţi o legătură îndeajuns de puternică ca una de sânge. Aşa e Moni, parte din familia noastră.
Era deja părinte spiritual pentru David, cum altfel numeşti pe cineva care îţi redă copilul, după ce l-a scos din întunericul tăcerii şi l-a adus în lumea noastră? Când am aflat că al doilea copil al nostru va fi tot băiat, ne-am hotărât să-l numim tot George pentru a o omagia pe ea şi pe băiatul ei. Şi cum să nu i-l încredinţez cu inimă uşoară şi pe George ca să ni-l creştineze şi să vegheze asupra lui?
Astăzi suntem mai puţin singuri în lumea asta mare datorită ei. Odată cu ea a răsărit şi soarele David în viaţa noastră.
