Mândrie de băiat, mândrie de mamă
Ne întorceam din parc. Carol tocmai declarase că nu mai vrea bicicletă. Eu eram de mult învinsă. Pierdusem lupta „ba da-ba nu”–ului, pe undeva prin parcul Kiseleff. Așa că nu am sărit la negociat: Eu car găletușa, nu vreau să car și bicicleta. Te rog, dacă ai vrut bicicletă să ai grijă de ea etc.
Ajungem în fața Muzeului Țăranului și zic:
– Te rog, îmi împrumuți și mie bicicleta ta? Să mă dau pe rampa în sus și în jos, aici la Muzeu?
El se așeză în fața mea, cu o moacă gravă și oarecum îngrijorată:
– Nu. Nu se poate. Oamenii mari nu merg cu biciceta! Și tu nu ai voie.
– Și de ce, mă rog?”
Deja, un pic mai maleabil, chiar înțelegător:
– Mami, tu nu poți să mergi cu biciceta. Poți să cazi și să faci cucui grav de salvare roșie și eu voi rămâne singur-singurel! De mine cine mai are grijă? Tu ești mama mea, am eu grijă de tine!
M-au bufnit lacrimile. M-am așezat în genunchi, lângă el pe stradă, și l-am pupat. M-a strâns în brațe și m-a bătut ușor pe spate:
– Gata, gata nu mai plânge! Mă dau eu cu biciceta, e bine?
Ce bine este să ai un bărbat lângă tine, gata să se sacrifice! Cavalerul tău dispus să facă el lucrurile periculoase. Te simți împlinită.
Și asta nu e tot!
Într-o seară, ajungând la pediatru cu zece minute înainte de ora programată, încercam să trag de timp, să nu mai stăm pe hol, cu scopul de a evita contactul cu copii bolnavi, am cedat rugăminții lui Carol: Mergem să luăm brioșă, te log?
Ajungem în fața patiseriei, ținându-ne de mâini. Ne uităm la vitrină, eu sperând, în secret, să nu aibă brioșe, el visând la o brioșă cu glazură galbenă.
Ne uităm la toată vitrina, de la dreapta la stânga, în liniște. Carol, un pic dezamăgit de vitrină, mă roagă să o întreb pe doamna de brioșe. Întreb. Nu, nu aveau. Mă apuc să îi prezint punctele tari ale vitrinei: Au pateuri cu brânză, pandișpan cu vișine, chec… Carol rămâne tăcut și gânditor. Îl întreb: Dar poate vrei un covrigel?
– Nu, mama. Hai să mergem, mucumesc!
Pur și simplu, nu mi-a venit să cred!. Eram atât de fericită, parcă auzeam îngeri cântând. Urlam în gând, la toată lumea de pe stradă: E al meu! Eu l-am făcut!
Mi-am afișat o mutră compătimitoare și am plecat cu el de mână spre cabinetul medicului. Înainte de a intra pe ușa cabinetului, m-am aplecat și i-am pupat mânuța. Eram fericită, dar și speriată în același timp: Când a crescut copilul meu?
Sunt mândră, dar sper, în sufletul meu, că perioada crizelor și a dorințelor imposibile nu a trecut. Vreau să fie copil, vreau să nu fie atât de grijuliu și protectiv. Mi-l doresc julit în genunchi și coate. Vreau să-l aud urlând în supermarket: Vreau înghețată! Vreau să-l aud cum țipă la mine să car eu tona de jucării, că el pleacă după melci.
