Vocea ta: Mândrie de mamă?

Denisa Tache

Mândrie de băiat, mândrie de mamă

Ne întorceam din parc. Carol tocmai declarase că nu mai vrea bicicletă. Eu eram de mult învinsă. Pierdusem lupta „ba da-ba nu”–ului, pe undeva prin parcul Kiseleff. Așa că nu am sărit la negociat: Eu car găletușa, nu vreau să car și bicicleta. Te rog, dacă ai vrut bicicletă să ai grijă de ea etc.

Ajungem în fața Muzeului Țăranului și zic:

– Te rog, îmi împrumuți și mie bicicleta ta? Să mă dau pe rampa în sus și în jos, aici la Muzeu?
El se așeză în fața mea, cu o moacă gravă și oarecum îngrijorată:
– Nu. Nu se poate. Oamenii mari nu merg cu biciceta! Și tu nu ai voie.
– Și de ce, mă rog?”
Deja, un pic mai maleabil, chiar înțelegător:
– Mami, tu nu poți să mergi cu biciceta. Poți să cazi și să faci cucui grav de salvare roșie și eu voi rămâne singur-singurel! De mine cine mai are grijă? Tu ești mama mea, am eu grijă de tine!

M-au bufnit lacrimile. M-am așezat în genunchi, lângă el pe stradă, și l-am pupat. M-a strâns în brațe și m-a bătut ușor pe spate:

– Gata, gata nu mai plânge! Mă dau eu cu biciceta, e bine?

Ce bine este să ai un bărbat lângă tine, gata să se sacrifice! Cavalerul tău dispus să facă el lucrurile periculoase. Te simți împlinită.
Și asta nu e tot!
Într-o seară, ajungând la pediatru cu zece minute înainte de ora programată, încercam să trag de timp, să nu mai stăm pe hol, cu scopul de a evita contactul cu copii bolnavi, am cedat rugăminții lui Carol: Mergem să luăm brioșă, te log?
Ajungem în fața patiseriei, ținându-ne de mâini. Ne uităm la vitrină, eu sperând, în secret, să nu aibă brioșe, el visând la o brioșă cu glazură galbenă.
Ne uităm la toată vitrina, de la dreapta la stânga, în liniște. Carol, un pic dezamăgit de vitrină, mă roagă să o întreb pe doamna de brioșe. Întreb. Nu, nu aveau. Mă apuc să îi prezint punctele tari ale vitrinei: Au pateuri cu brânză, pandișpan cu vișine, chec… Carol rămâne tăcut și gânditor. Îl întreb: Dar poate vrei un covrigel?

– Nu, mama. Hai să mergem, mucumesc!

Pur și simplu, nu mi-a venit să cred!. Eram atât de fericită, parcă auzeam îngeri cântând. Urlam în gând, la toată lumea de pe stradă: E al meu! Eu l-am făcut!

Mi-am afișat o mutră compătimitoare și am plecat cu el de mână spre cabinetul medicului. Înainte de a intra pe ușa cabinetului, m-am aplecat și i-am pupat mânuța. Eram fericită, dar și speriată în același timp: Când a crescut copilul meu?

Sunt mândră, dar sper, în sufletul meu, că perioada crizelor și a dorințelor imposibile nu a trecut. Vreau să fie copil, vreau să nu fie atât de grijuliu și protectiv. Mi-l doresc julit în genunchi și coate. Vreau să-l aud urlând în supermarket: Vreau înghețată! Vreau să-l aud cum țipă la mine să car eu tona de jucării, că el pleacă după melci.

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa