Când eram la mama acasă, într-un sat de peste Prut, luasem în acel sat și-n acea școală toate coronițele posibile. Când am plecat din sat am văzut că mai sunt și alții, cel puțin la fel de buni ca mine.
Când am plecat și mai departe, am descoperit că sunt unii mult mai buni ca mine în multe privințe. Trecând peste faza cu descurajarea, am înțeles din asta un lucru simplu. Oricât ai crede că știi, mai ai multe de învățat, până în ultima clipă a vieții.
Credeam că făcusem tot ce se putea face mai bine pentru primul nostru copil. Și așa a fost. Atunci atât am știut să fac. Doar că ai noștri copii ne forțează să respirăm cu mai mulți plămâni odată, ne „lărgesc” într-un fel respirația și inima. Și, atunci când vine al doilea copil pe lume, găsește o inimă de părinte mai lucrată, mai mărită, mai pregătită să primească și să ofere ce e de primit și ce e de oferit.
Cu Ana, al doilea copil al nostru, am vorbit mai mult, m-am prostit mai mult, am râs mai mult și ea a vorbit, a gângurit, a râs în hohote chiar, mult mai ușor, mult mai devreme, mult mai firesc.
Primele trei luni din viață primului copil au fost grele. Nu știam cum să-l alăptez și m-am trezit cu cele mai mari răni (ragade în limbaj academic) posibile. Plângeam și alăptam, din mine curgând lacrimi, lapte, sânge. De-abia acum încep să realizez ce vedea copilul meu când mă privea, așa cum fac ei, de jos în sus. Se uită la mine fie atent, fie mirat, fie țipând ca din gură de șarpe.
Au trecut acele trei luni, lucrurile s-au rezolvat cu ajutorul unor consultanți în alăptare. Dar mai ales cu ajutorul doamnei doctor Ana Culcer, care spre deosebire de colegii săi mai tineri, a făcut ceva diferit. Experiența a ajutat-o să mă înțeleagă mai mult decât mă înțelegeam eu pe mine. Nu mi-a zis aproape nimic deosebit față de ce ziceau și celelalte tinere consultante. Ea, însă, a luat un șervețel în mână și mi-a șters ochii de lacrimi, nasul de muci, m-a îmbrățișat cu putere și mi-a spus: „Te înțeleg. Și eu am trecut prin asta.” În brațele ei am primit ceea ce m-a și vindecat… Mi-a fost ca o mamă. Din acel moment totul a început să se normalizeze. Rănile începură să se vindece, copilul începu să mănânce mulțumit și să crească, să se simtă din ce în ce mai bine. Iar mie mi-a revenit inima la loc și am început să mă bucur. Nu s-au terminat problemele și greutățile, dar am simțit că s-a terminat căderea mea liberă… Doamna doctor mi-a transmis compasiune, înțelegere, căldură. A contat mult acea îmbrățișare.
Tot timpul ăsta am crezut că pentru Efrem nu au rămas urmări sau cel puțin nu foarte multe și nu foarte însemnate. Doar că acum înțeleg că da, au rămas. Am simțit asta când mi-a venit să mă joc cu el așa cum fac cu Ana, bebeluș de 6 luni. Să-l giugiulesc, să-i vorbesc prostindu-mă, să-l mângâi, să-l pup mult și să-i spun cât de mult îl iubesc. Am văzut cât de mult încă are nevoie să primească afecțiunea mea. La 4 ani ai lui să primească afecțiunea care nu i-a fost îndeajuns la cele 3 luni de viață și să i-o dau așa, în forma asta, în formă potrivită unui bebeluș. Am înțeles că el a înregistrat toate mega-oboselile mele, toate super-deprimările mele, toate infinito-frustrările mele. Dar, am mai înțeles că eu ca mamă am puteri nebănuite să vindec aceste răni. Printr-o conectare zdravănă cu copilul putem să umplem în câteva secunde rezervoarele iubirii. Clar, că nu se face „umplerea” odată și pentru totdeauna. Dar, oferindu-i afecțiune odată, încă odată și toată viața noastră, învățăm arta asta capricioasă, a iubirii și ni se dă parcă din ce în ce mai ușor.
Copilul s-a bucurat, s-a emoționat. Această emoție încă îmi arată cât i-a lipsit afecțiunea mea, poate în acele trei luni, poate altădată, când din diverse motive mă simțeam super obosită, super hăituită de greutățile vieții. Având-o pe Ana mică în brațe m-am grăbit să cred ca el este mare. Dar nu, el încă nu este mare. Este mai mare decât Ana, dar încă este mic.
Fiindcă vârstă emoțională rămâne aceia la care s-a produs trauma. Poate deloc întâmplător, jocul lui preferat cu mine este cel „de-a pisicuțele”. Când mergem în patru lăbuțe și ne giugiulim… Astăzi am înțeles că el aștepta de la mine această îmbrățișare, care să-l asigure de dragostea mea și această asigurare să-i permită să crească cu încredere și curaj.
Dar, secretul secretelor este că n-aș fi fost în stare să fac toate acestea dacă în ultimele trei zile nu dormeam două nopți la rând, culcându-mă la 11 cel târziu, dacă nu mâncăm 3 meșe pe zi, și ceva ficat la prânz, dacă nu chemam o femeie să mă ajute prin casă. Poate toată lumea care citește aceste rânduri știe că nu poți ajuta pe nimeni, nici măcar pe cei mai iubiți ai tăi de pe pământ, fără să te ai în planul vieții tale și pe tine însăți. Eu aflu asta de fiecare dată în noi și noi forme. Mulțumesc, Doamne!
