Dacă am privi și noi viața prin ochii copiilor, atunci lumea ar fi un loc mai bun!
Am avut șansa să petrec mai mult timp cu blondul meu. A avut o bronșită și am stat cu el, acasă o zi în timpul săptămânii şi apoi tot weekendul. El la reveneală, eu la prindere, ca să zic aşa, deh, mai un drum la pediatru, mai un tratament, mai un parc, mai o mâncare.
În această minivacanţă forţată, am aflat multe lucruri interesante şi noi, legate de viaţa şi personalitatea blondului. Am observat cum comunică el cu oamenii care-i plac şi cu cei care nu-i plac, adică străinii de pe stradă care se bagă în seamă gratuit cu el, cu noi, dându-ne vreun sfat absolut nefolositor şi necerut.
Intră blondu-n cabinetul pediatrului, urlă un ”bună ziua” şi se duce lângă medic îşi sprijină cu cotul de birou, îşi pune falca-n palmă şi-şi încrucişază picioarele, cu-n zâmbet cât toată faţa.
Medicul mă întreabă:
– Cum a evoluat?
Blondul răspunde:
– Eeee, cum să fie, mai tuşesc niţel, nu mai am febră şi nu mai vomit. Dar o să fie bine!
Medicul m-a concediat. Nu mai avea nevoie de mine. Îl invită pe blond la masa de consultaţie, blondul îşi dă bluza jos, respiră adânc la cererea medicului, deschide gura, zice „AAA”, se întinde pe spate pentru un „ghidi-ghidi” la burtică, spunând dinainte că nu-l doare nimic. Medicul pleacă să se spele pe mâini şi blondul:
– Da’ în urechi nu ne uităm, că s-o fi întors şoricelul?
– Vai, uitasem, bine că mi-ai amintit! zise medicul râzând
Eu, în tot acest timp, am stat pe scaun şi am privit, zâmbind mândră, gândindu-mă: „Ce tare, copil independent egal mamă liberă!”
Medicul scrie reţeta şi avizul, pe care blondul le ştampilează cu parafa lui. Muncă în echipă!
Şi blondul întreabă:
– Acu, dacă sunt bun de grădiniţă, îngheţată am voie?
– Da, mai topitată, dar ai! îi răspunde medicul
Dar tu unde te crezi de alergi aşa, că dacă nu eşti cuminte chem poliţia!
Am mulţumit amândoi şi am plecat spre farmacie. La farmacie, eu eram la casă şi el printre rafturi să-mi aleagă un cadou. A venit la mine cu nişte sticluțe cu lac de unghii şi a zis că astea-s nuanţele ce mi se potrivesc. Le-am luat, evident le-am plătit, aşa e cu cadoul: unu alege, altul plăteşte, deocamdată, şi-n cap aveam: „Nuanţe, de unde ştie el de nuanţe?”. Când să ieşim pe uşa farmaciei, blondul se grăbea, ca să ajungă mai repede la maşină, să ascultăm „nitică muzică”, iar în graba lui a deranjat un tataie, care nici una, nici două PUNE MÂNA pe blond şi se răsteşte la el:
– Dar tu unde te crezi de alergi aşa, că dacă nu eşti cuminte chem poliţia!
– Tu să mă laşi în pace cu prostiile astea! mârâie blondul la tataie, care nervos se uită la mine pentru susţinere.
– Auzi, tataie, da’ tu cine te crezi de pui mâna pe copilul meu? Și n-ar fi mai bine să ne vedem fiecare de viaţa lui, ca să nu ne încurcăm unii pe alţii, zic?
ŞOC! Tataie în pragul unei crize de nervi:
– În loc să-l struneşti şi să-i arzi una la fund, ca să-l înveţi să te asculte, tu tot la mine ţipi? ––– – Oameni fără respect, uite ce-am ajuns…
Noi, eu şi blondul, l-am lăsat să latre şi am plecat spre casă. Pe drumul de întoarcere, blondul care mormăia „Trecea fanfara militară…” se opreşte din cântat şi mă-ntreabă:
– Auzi, dar cum aduce iepuraşul de Paşte ouăle?
– Cum adică? În coş, nu?, răspund eu, cu alte două întrebări.
– Nu, mama, nuuuu. Pe fund le scoate, direct vopsite, ca orice iepuraş.
Îmi venea să mor de râs, dar el era atât de serios, încât am hotărât să mă abţin şi să încerc să clarific puţin lucrurile:
– Iepuraşii nu fac ouă, aşa cum fac găinile. Iar Iepuraşul de Paşte, bun prieten cu găinile, după ce găinile se ouă, se duce cu un coş în vizită la ele, le cere nişte ouă, pe care apoi le vopseşte şi apoi vine şi ni le aduce nouă.
– Mama, iepuraşul de Paşte nu aduce ouă de la găini, ce nu-nţelegi? Le face pe fund, ca-s de ciocolata!
– De ciocolată vopsită? Aşa ai zis mai devreme, că le scoate pe fund, direct vopsite…
– Nu mama, hârtia-i vopsită, ciocolata e maro, ce nu ştii?
Nu, nu ştiam. Nu am mai avut replică, am ridicat din umeri ş-am oftat. Sunt multe lucruri pe care se pare că nu le ştiu, noroc că-l am pe el, doar aşa îmi mai actualizez şi eu informaţiile.
Dar când vine vorba de intrat pe sub pielea unei fete, am descoperit că blondul e expert.
Stăteam unul lângă altul, eram după somnul de prânz şi ne uitam la un film de desene animate, aşa ca de weekend. Se lipeşte tot de mine, mă mângâie pe faţă, în timp ce se uita drăgăstos în ochii mei:
– Mama, ce frumoasă eşti! Eşti cea mai frumoasă mămică din lume! Şi ai pielea aşa moale, ca de catifea!
– Vai, mulţumesc frumos! Dar cum aşa de catifea?
– Ştii melodia aia (Viţa de vie – Liber), de ţi-a plăcut ţie şi mi-ai pus-o s-o ascult într-o noapte? Cred că pentru tine era mama, doar tu ai pielea ca de catifea.
I-am mai mulţumit, încă odată, crezând că vrea ceva de la mine, dar nu a vrut decât să stea la mine în braţe şi să ne alintăm reciproc.
Vai şi nu are decât patru ani! Nu contest că pe mine, oricum, mă face din vorbe, eu sunt clar mai subiectivă, dar cred că va rupe inimi pe bandă. Cu mine doar exersează, oh, dar ce bine le mai spune!
A crescut frumos şi sunt mândră! Are tot ce-i trebuie să supravieţuiască: instinct, tupeu, şarm, o doză bună de imaginaţie şi niţică isteţime.
Citește și: Replici care mă lasă fără replică.
Dacă ți-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi în fiecare zi și alte articole interesante!
