Vocea ta: Independenţa copiilor cu autism

Viata cu autism, de Marina Neciu
autism

Independenţa copiilor cu autism sau primul drum școală-acasă. Singur!

-Mama, am venit singur acasă, mi-a spus David pe jumătate vesel pe jumătate serios, intrând pe uşă. Mă mirasem că e atât de binedispus. De obicei, când ajunge de la şcoală, mârâie ca un căţel şi ne caută nod în papură. Tocmai voiam să-l întreb, tot râzând, de ce minte, însă taică-su care intră în urma lui confirmă:

-Am ajuns la şcoală şi nu era. A venit singur acasă.

-Da, am venit singur mama, strigă poznaşul vesel şi mândru.

-Am sunat-o pe doamna învăţătoare să văd dacă au ieşit mai repede. Nici poveste, dar în mulţimea aceea de părinţi şi copii, toţi buluc pe poartă, nu l-am văzut, mi-a rezumat soţul povestea. Iar el a luat-o în cealaltă parte, înspre farmacie.

 Indrăzneala

De multă vreme, voia să fie pe cont propriu, spunea că vrea să vină singur de la şcoală. Majoritatea copiilor cu autism au probleme de orientare spaţială. A fost evident pentru noi că David nu le avea pentru că recunoştea trasee încă de când era nonverbal şi îşi exprima aprobarea faţă de destinaţia şi drumul ales de noi prin zâmbet, şi dezaprobarea prin ţipete.  Aşa că David cunoaşte foarte bine cele două trasee posibile până la şcoala din Gilău.

Iar când a ales să vină singur acasă, l-a evitat pe taică-su şi a venit pe traseul pe care ştia că poate fi singur. Ştia clar că tatăl său va folosi celălalt drum.

 Teama de pericole

-Cand l-am ajuns cu maşina, nu era nimeni pe stradă. Feciorul tău a ţipat, şi-a pus mâinile la urechi şi s-a refugiat de pe trotuar pe dâmbul de lângă locul de joacă.

-Daaa, râdea David cu gura până la urechi, am crezut că este unul dintre oamenii răi care fură copii. Mi-a fost frică !

M-am bucurat că discuţiile noastre despre cei care abuzează copiii, despre copii dispăruţi de a căror soartă părinţii nu mai ştiu nimic cu anii, au ajuns unde trebuie. Am senzaţia asta enervantă că nu e atent. Constat după o vreme că deşi părea că mă ignoră, de fapt, a reţinut tot ce-i povestisem,

Opoziţionismul

“Vreau singur, nu mă ajuta!” este una dintre propoziţiile ce-mi ridică pulsul când ne grăbim. Parcă atunci David se mişcă cel mai încet şi protestează: “Dar eu mă grăbesc!”

Cred că uneori o face intenţionat ca să ne testeze răbdarea, să ne vadă îngrijoraţi. Aşa a făcut şi acum, a fost extrem de satisfăcut că ne-a speriat. Trebuia să vadă cât de mult îl iubim!

-Tata, ai fost disperat când nu m-ai găsit la şcoală?

Tatăl şi-a recunoscut disperarea şi sentimentele profunde pentru fiu. Şi eu la fel.

I-am explicat din nou de ce e deocamdată prea mic să vină singur de la şcoală şi să parcurgă singur aproape 1 km.

Importanţa succesului

-Dar m-am descurcat, spune cu mândrie David când îşi aminteşte de isprava lui.

Ăi preţuim succesul faptei, dar nu fapta în sine. Îi reamintim să s-a pus în pericol, că deocamdată toţi copiii de clasa întâi merg şi vin de la şcoală însoţiti de adulţii din familie.

Chiar şi atunci când greşesc, este important să le construim încrederea în propriile forţe. Va veni ziua când va trebui să vină singuri de la şcoală, să facă mici cumpărături, să fie mai maturi şi mai responsabili. Trebuie să fie pregătiţi pentru acea zi.

Bravura şi afirmarea personalităţii

-Mama, crezi că Ştefan vine şi el singur de la şcoala? m-a intrebat curios în aceeaşi zi. Ştefan, băiatul naşilor noştri, cu opt luni mai mic decât David este cuminte şi ascultător. Nu cred că ar face aşa ceva. Aşa crede şi David. De-asta m-a întrebat, ca să iasă el în evidenţă.

-Nu, sunt sigură că Ştefan nu a făcut şi nu va face aşa ceva, îi confirm acordându-i lui David importanţa care i se cuvine ca fiu al meu.  Apoi întorc discuţia înspre siguranţa copiilor care sunt şi ei datori să fie ascultători şi să nu se pună în pericol.

David şi regulile

Regulile au fost extrem de importante pentru copilul meu, aşa a învăţat să organizeze şi să califice lumea în : bună/rea , frumoasă/urâtă, cuminte/obraznică. Limitele pentru el au fost clar setate. Aşa a progresat relativ repede, rapid împărţind lumea în contrarii.

Credeam că va fi mereu obedient şi zâmbeam ascultând povesti despre năzbâtiile celor de vârsta lui; mă simţeam aproape norocoasă că al meu nu-mi dă bătăi de cap.

Dar a început şcoala cu clasa pregătitoare, iar acum clasa întâi. Iar David e un tip de gaşcă, un copil amuzant, iubit de colegi pentru că e sociabil şi jucăuş. Este extrem de activ, manifestă din ce în ce mai puţine anxietăţi la şcoala. Are o colegă de bancă despre care îmi spune că e frumoasă şi pe care o necăjeşte la ora de religie când alege să se mute lângă altă colegă sau coleg.

Îi place să fie îmbrăcat frumos şi asortat, dar cu prima ocazie se joacă pe jos cu colegii de clasă şi vine acasă cu pantalonii plin de praf sau de var. Îi plac mult cele două perechi de ghetuţe de iarnă, dar vine cu ele murdare şi-mi spune că toţi copiii fac la fel, joacă fotbal cu pietricele prin curtea şcolii. Îl pun să-mi promită ca nu va ieşi în prima pauză pentru ca dimineaţa au fost -17 grade.  Îmi confirmă promisiunea dimineaţa, iar la amiază îmi spune fericit că a ieşit afară în toate pauzele şi că avea mânuţele atât de îngheţate când intra înapoi în clasă.

Mama şi regulile

 Îmi spun că voi fi mai relaxată, că trebuie să-i acord încredere şi să-i tolerez năzbâtiile care majoritatea sunt atât de tipice. Îmi promit că voi avea mai multă răbdare şi că nu voi mai pune orice greşeală de-a lui pe seama autismului, ci a copilăriei. Le mulţumesc prietenelor mele cu copii pentru că mă readuc cu picioarele pe pământ şi îmi deschid ochii.

Dar nu trebuie să uit că, de multe ori, autismul îşi arată colţii exact când David trebuie să fie mai bun, mai performant şi mai funcţional pentru el şi pentru cei din jur.

Citește și:

Despre importanţa intervenţiei terapeutice timpurii în cazul copiilor cu nevoi speciale

Vocea ta: Cum îi protejăm pe copiii cu autism?

Vocea ta: Grijile unui părinte de copil cu autism

Vocea ta: Limbajul copiilor cu autism

Vocea ta: Viaţa cu autism

 

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa