Îmi ajung greșelile mele! Mereu m-am întrebat de ce mă deranjează când cineva îmi spune că am greșit, atunci când nu este adevărat. După atâta dezvoltare personală, mi-am împământenit serios ideea de a mă conține, de a realiza cine sunt, în forma mea pură, astfel încât remarcile răutăcioase să nu mă mai intereseze.
Am mai învățat că, de obicei, oamenii sunt deranjați de propria lor reflexie, că ne uităm la oameni ca într-o oglindă și că, ceea ce nu ni se pare în regulă cu ei este, de fapt, o bucățică nerezolvată a sufletului nostru.
Cu toate astea, de ce mă simt oare împunsă, chiar străpunsă de opiniile celorlalți?
Iar acest fenomen s-a accentuat de când am devenit mamă. Mă deranjează teribil când cineva îmi spune că am greșit în anumite privințe, când citesc anumite articole și simt că sunt vizată, când aud conversații ce m-ar putea face centrul discuției. Mă simt micșorată când cineva monologhează despre cât de bine face ceva, tocmai pentru a scoate în evidență că eu fac greșit. Mă simt enervată de-dreptul pornind de la cele mai mărunte lucruri.
Am stat și am meditat la ce nu era rezolvat în interiorul meu, de chiar nu puteam trece mai departe, eu cunoscând adevărul meu, știind foarte bine că era de netăgăduit faptul că nu greșisem cu nimic.
Îmi ajung greșelile mele! De ce mă simt bizar când îmi spune sau insinuează, în cel mai cotit mod posibil, cineva că am greșit, când nu este așa?
De ce nu funcționează replica „Eu știu adevărul meu, părerea ta nu mă afectează?” De ce mă macină oare, cu toate că prezența mea deflectează printr-un surâs amabil?
Ei bine, pentru că sunt sătulă de propriile-mi greșeli, nu mai pot duce în cârcă și altele. Dacă eram perfect goală, vindecată în totalitate, atunci poate aveam și chef de glumă : ” Aruncați, fraților, cu greșeli în mine!”
Dar nu, nu suntem așa. Fiecare dintre noi știe că a greșit cumva, mergând încet pe drumul vindecării. Ne uităm către greșelile noastre, privindu-le ca lecții de viață, sperând să extragem învățătura imediat sau să mai greșim de câte ori e nevoie până reușim.
Fiecare dintre noi călătorește în propriul tren al vieții, fiecare duce un război doar al lui, de care nimeni altcineva nu știe sau nu se poate da cu părerea.
Mă poți invita în stația ta, poate mă voi opri un pic, dar nu mă poți forța să urc în trenul tău, să îmi dai frâiele cailor tăi, conducerea frontului tău, ca mai apoi să-mi spui că am greșit. Îmi este suficient trenul meu, calul meu, războiul meu, unde am milioane de provocări, lecții de învățat.
Iar atunci când trenul meu e umăr la umăr cu cel al micuțului meu, alt tren cu altă direcție nu poate decât să mă facă să deraiez.
Când noi, părinții, deja aveam în gândurile noastre teama că am dat greș, în mică sau mare măsură, nu mai avem nevoie de acei binevoitori care să ne spună că am greșit, că trebuia să facem altfel.
Îmi ajung greșelile mele! ”Uite ce bine a ajuns, uite ce comportament exemplar are!”
”Eu l-am crescut așa… Ia uite ce bine a ajuns, uite ce comportament exemplar are, uite ce bine mănâncă, învață, trăiește” Ar trebui să fii un pic naiv să nu înțelegi că, de fapt, interlocutorul îți spune că ai greșit sau că gresești în ceea ce faci tu.
Eu doar citesc, merg la cursuri, conferințe de unde preiau ce mi se potrivește, citesc povești de viață, care dacă mă inspiră, le pot pune în aplicare. Nu citesc niciodată articole acuzatoare sau care au titlu de adevăr universal. Mă opresc în stații, nu urc în trenul nimănui.
Dacă ne urcăm în trenul copiilor, al soților/ soțiilor, al angajatorilor, al părinților noștri, nu facem decât să ne abandonăm calea, să ne spetim în a conduce cu măiestrie trenul altcuiva, iar acel cineva va fi, cu siguranță, veșnic dezamăgit. La fel se întâmplă și dacă capitulăm și lăsăm locomotiva noastră în ghidarea altcuiva…oare ne poate așeza cineva pașii pe drumul vieții mai bine decât noi înșine?
Fiind prezenți, putem conștientiza care ne este calea, care este calea copiilor noștri.
Putem da avânt copiilor, dar nu le putem creiona noi traseul. Ne putem opri în stații împreună, dar nu ne putem împinge unii pe alții în trenuri diferite. Putem contempla alte trenuri, dar nu ne putem stoarce de puteri, în încercarea de a le fi asemenea.
Trenul vieții mele e cel mai important!
Dacă ți-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook sau pe Instagram, unde vei găsi în fiecare zi și alte articole interesante!
