Dacă și când îi dăm responsabilități copilului
Aveam în jur de cinci ani când părinţii m-au trimis pentru prima dată singură la magazin. De teamă că voi uita ce trebuie să cumpăr, am repetat “pâine şi un pachet de ţigări Amiral” la fiecare pas. În apropierea tutungeriei mi-a distras atenţia un căţel dornic de zbenguială. Am împărţit cu dărnicie mângâieri şi vorbe dulci. M-am întors acasă plângând ruşinată. Uitasem ce mi se ceruse să cumpăr.
Cumpărături la patru ani
Pe copil l-am trimis pentru prima dată la “cumpărături” înainte să împlinească patru ani. Între timp magazinele se înmulţiseră precum ciupercile după ploaie, aşa că a făcut doar câţiva metri în afara casei. L-am urmărit din priviri, cu inima bătând să îmi spargă pieptul. Mergea repede, cu paşi mici, fără să se uite în jur, probabil repetând în gând, aşa cum procedasem şi eu cândva. A ieşit din magazin după câteva minute. Era roşu în obraji. Strângea în mânuţă punga de hipoclorit, mândru că a trecut testul cu brio.
Am prins curaj
Mi-am făcut un obicei din a-l trimite să cumpere pâine sau alte mici produse. El îndeplinea fiecare sarcină cu plăcere şi simţ de răspundere. Eu mă înfoiam în faţa altor mămici. După ce a început primul an de şcoală, văzând că are atâtea teme de făcut, că e nevoit să care atâtea cărţi si caiete în spate, că are mult mai multe responsabilităţi, am luat decizia de a-l scuti de orice altă însărcinare, prin asta înţelegând inclusiv mersul la magazin. “Mami, mă duc eu să cumpăr pâine”, îmi spunea. Invariabil, răspundeam zâmbind cum doar o mamă poate zâmbi: “Lasă, puiule, că merg eu. Tu mai scrie câteva litere, mai rezolvă un exerciţiu la matematică…”.
Nu a avut nevoie de prea mult timp pentru a învăţa că mami îl scuteşte de orice treabă dacă stă cu nasul în cărţi şi cu stiloul în mână. Rezultatul? Peste ani, când mami venea obosită de la serviciu şi îşi ruga băiatul să dea o fugă la magazin, era întâmpinată cu propriile sale vorbe: “m-aş duce, dar sunt deja obosit şi încă mai am de scris/de învăţat”.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu îndatoririle pe care le avea prin casă pe când era preşcolar
Întâi m-am oferit să îi strâng jucăriile de pe covor şi cărţile de pe birou, apoi să îi duc rufele murdare la coşul din baie, ca într-un final să îl scutesc până şi de strânsul mesei (băgat pâinea în dulap şi farfuria în chiuvetă). A fost o greşeală pentru care am plătit ani de zile cu nervi şi regrete. Orice l-aş fi rugat să facă, el se scuza motivând că are de învăţat sau că se simte extrem de obosit după atâtea ore de şcoală şi de făcut teme.
Mă bătea cu propriile mele arme. Lucrurile s-au schimbat abia când a început să invite fete în casă, când s-a mărit suficient pentru a înţelege că într-o familie responsabilităţile se împart între toţi membri săi, că oricât ai fi de mic sau de plăpând întotdeauna îţi poţi aduce contribuţia, dacă vrei cu adevărat.
