Vocea ta: Generația plictisită

TOTUL DESPRE MAME

Copiii noștri și generația plictisită

Doi copii acasă, plus încă vreo 20 la locul de muncă (cei mai mari copii de acolo fiind în clasa a IV-a), plus încă vreo 10 – nepoți și prieteni, deci sunt mereu între copii. Am observat că expresia recurentă, favorită a multora este ”M-am plictisit”. Diferă doar semnele de punctuație de la coadă (pe care eu le intuiesc): fie”!” – semn că se apropie un tantrum compensator, fie” …”, ce însoțesc apatia.

Primul gând al meu, pe care l-am și rostit de câteva ori, este: ”Păi, pe vremea mea…” Știu, sunt băbăcioasă și o mai iau și eu pe arătură, dar nu (cred că) mă puteți condamna. Am 37 de ani pe care nu-i simt, dar deseori, chiar și când am lucrat cu copii de liceu, am simțit acut prăpastia dintre generații. Și am început cu povești despre copilăria mea: cum stăteam zi-lumină afară, în spatele blocului, unde arareori se găsea câte un leagăn ruginit, despre cum improvizam jocuri din mai nimic, având la îndemână doar elasticul și mingea, despre cele câteva minute săptămânale de desene animate. Copiii fac roată pe lângă mine și mă privesc cu ochii mari, ba chiar unul dintre ei m-a întrebat cu milă evidentă: ”Cum ai rezistat?”.

Se uită la mine compătimitor, dar curioși…

”Mai spune-ne!”

Întorceam cele patru scaune de lemn ale familiei și ne jucam de-a trenul, legam o pătură de alte două scaune și făceam teatru de păpuși, scriam pe ”tablă” (de fapt, ușa din pal a camerei mele) și eram ”tovarășa învățătoare” a păpușilor, aruncam un cearșaf peste masa întinsă  și ne făceam cort… și câte și mai câte! Mi-aduc aminte cu drag și cu admirație pentru mama, care nu se supăra niciodată că-i șifonam cearceafurile sau că-i făceam deranj. Iată cum reușesc cumva să repar urâcioasa replică ”pe vremea mea…” și să o transform într-un prilej de conectare cu copiii.

Totuși, să nu fim ipocriți. Dacă am fi avut la îndemână tehnologia de azi, am fi fost la fel!

Nu am fi ieșit nici noi la lumina soarelui, decât dacă ne-ar fi obligat mama și tata, pe care i-am fi acuzat de faptul că nu ne înțeleg preocupările. Eram deja măricică atunci când au apărut consolele tv, alea cu Mario (nu am reușit niciodată să salvez prințesa). La noi acasă se aduna jumătate din cartier și ne jucam pe rând, uitând, da!, să mai ieșim la joacă.

Am trecut recent prin cartierul copilăriei mele. Spațiul dintre blocuri, unde mereu câțiva copii băteau mingea, spre disperarea vecinilor și spre frica mândrilor posesori de Dacii, care țineau la integritatea fizică a vehiculelor, a fost transformat în parcare, dar la marginea blocurilor a crescut un parc, cu leagăne, tobogan, învârtitoare. Numai că nu erau copii… pe un singur leagăn împins de o bunică (sau bonă) stătea un băiețel de vreun anișor.

Dar mă bucur că nu le-am avut!

Deci, să fim cinstiți: dacă am fi avut, precum copiii de azi, internet, calculatoare, tablete, Xboxuri cu kinect, PSP-uri, telefoane, am fi fost la fel. Dar mă bucur că nu le-am avut. Pentru că, obișnuiți cu informație concentrată în timp scurt, oferită de tehnologia modernă, copiii au pierdut răbdarea, imaginația și empatia. Scoși din lumea 2D, ei nu mai știu să se joace. Îi urmăresc cum se ceartă, schimbă regulile pe parcursul jocului sau nu le respectă, preferând să renunțe decât să pună ochii la v-ați ascunselea.

Mă întorc iar la copilăria mea și-mi amintesc cum regulile erau reguli, nu le respectai, ieșeai din joc, dacă cineva scăpa turma, mijeai fără să cârtești. Pentru că asta era regula!  Și ne jucam ”ascunsea” ore-n șir. Părinții nu ieșeau cu noi la joacă, nu exista un adult prin preajmă care să netezească disputele, ni le rezolvam singuri.

Citește și: Este copilul meu pregătit să iasă singur afară?

Acum sunt, deseori, pusă în postura să arbitrez conflicte (încerc să mă sustrag: ”nu știu, n-am văzut”). Mai mult, sunt părinți care ”iau atitudine” și decid să-l certe pe copilul cu care odrasla-i a intrat într-un conflict. De multe ori, situația escaladează, se ajunge la certuri între părinți, în timp ce copiii au uitat demult de la ce s-au luat și se joacă în continuare împreună.

”Copiii nu mai citesc” – e o replică frecventă între părinți.

Trebuie să parcurgi câteva zeci de pagini pentru a intra în miezul poveștii, iar asta presupune răbdare. Pe de altă parte, jocul de pe un ecran comprimă informația și, în timp foarte scurt, ai primit datele despre personaj și ai și tranșat conflictul.

Este foarte adevărat că fiecare generație își idealizează copilăria, dar eu (încerc să) admit că a mea copilărie nu a fost mai bună decât a copiilor mei, ci că, pur și simplu, a fost altfel.

Citește și:

Generaţia mai cu moţ

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa