”Face cât îi permit! Ce înseamnă moda asta cu copiii liberi, care fac ce vor, când vor?”
Așa ne certa o mămică, pe mine și pe alte fete dintr-un grup de mămici, interesate de calmarea unui copil în plin acces de furie.
Ce să zicem? Am preferat să nu comentăm, pentru că ar fi fost un moment tensionat, care s-ar fi terminat cu o ceartă și din care, cu siguranță, nu ar fi învățat nimeni nimic.
Acum, eu am înțeles-o pe mămica, că era supărată că unii copii fac chiar tot ceea ce le trece prin cap: lovesc alți copii, sparg prin casă dacă sunt nervoși, amenință etc. Dar, sinceră să fiu, acest fenomen nu se întâmplă în familiile, în care părinții se ocupă cu adevărat de copiii lor. Acești părinți știu să impună reguli atunci când este necesar, știu să spună: ”Înțeleg că ești furios, cu toate astea nu lovim alți oameni, alți copii, animale și nu te rănești pe tine.”
” Cineva a muncit să aranjeze rafturile din magazin, iar noi apreciem munca oamenilor, așa că mergem cu grijă să nu stricăm ce altul a muncit.”
”Hârtia este pentru desenat.”
Nu trebuie să treci la stilul autoritar, pentru a-i insufla copilului câteva reguli, potrivite în societate, în comunitate. Trebuie doar să-ți adaptezi discursul, să folosești fraze pozitive, îndemnuri calme și, de ce nu, să fii tu modelul demn de urmat.
Stilul ”face cât îi permit”/ ” face doar ce îi zic eu” are două mari dezavantaje
Dar lista e mult mai lungă:
- La un moment dat, copilul intră in stare de ofensivă, nu mai vrea să asculte deloc. Nu se mai concentreză deloc pe problema existentă și pe soluție, mai degrabă, vrea să se apere, să găsească motive sau vinovați pentru cele întâmplate, ulterior trecând la atacul direct: țipete, amenințări, jigniri.
Din punctul meu de vedere, părinții ar trebui să-și păstreze calmul si să se concentreze pe implicarea directă a copilului în soluționarea unei eventuale probleme, sa lase la o parte etichetările: ” ești neînțelegător”, ”obraznic”, amenințările: ” vezi tu ce pățești”, comenzile directe: ” Faci ce îți zic, că așa vreau eu.” De ce ? Pentru că vor primi răspunsuri si atitudini pe măsură: ” Lasă-mă în pace.”, ” Nu vreau.” sau alte jigniri, presărate de cuvinte ” interzise”.
Și dacă mă întrebați sincer, în această etapă, copiii sunt încă bine, încă mai au forța să protesteze, ceea ce înseamnă că încă mai cred în ceea ce simt. Varianta mai dificilă este când:
- Copiii renunță, capitulează, cred cu tărie că ceea ce simt ei, ceea ce cred ei nu este corect.
- Mama i-a spus că e frig și că trebuie să se îmbrace gros, cu toate că lui îi era cald sau bine.
- Mama i-a spus că nu e bine sau frumos să plângă, pentru că e mare sau râd oamenii de el.
- Ca nu e normal sa fie supărat sau trist.
- Ca trebuie să mănânce la ora x, să se spele la ora y, să se culce la ora z ( exemplele sunt multe), iar nu când îi e foame, somn sau se simte murdar.
Ei bine, copiii aceștia își pierd instinctul lor primar, de a se proteja, atunci când trebuie, de a se înțelege când trec prin emoții puternice.
De ce e rău să faci doar ce îți zic părinții, doar cât îți permit?
Pentru că va veni o zi, când copiii noștri vor pleca la școala, în tabără, singuri, fără prezența și ”susținerea” noastră. Și vestea proastă este că nu vor întâlni întotdeauna oameni bine intenționați, sau mai bine zis oameni cu intenții pozitive (așa spune o premiză NLP- orice intenție e pozitivă), dar nu față de copiii noștri, ci față de ei. Copiii noștri vor fi la un moment dat, singuri, în locuri unde vor trebui sa se bazeze pe instinctul lor, să aibă încredere în ceea ce simt. Dar, dacă ei sunt obișnuiți să facă mereu ce le spune altcineva, pentru că mereu li se spunea ca ei nu știu nimic, ca știe altul mai bine, oare ce se va întâmpla cu ei?
O poveste reală spune că două fete au fost abordate de un coleg. Acesta le-a spus să meargă cu el într-un loc mai ferit, unde a încercat să le atingă, cu scopuri evidente. Una a plecat și a spus acasă: ”Am simțit că ceva nu era în regulă.”
Cealaltă a rămas și a povestit ulterior că nu a știut ce să creadă, oricum părinții îi spuneau mereu că nu era bine nimic din ce făcea, să asculte de ei, că ei știu mai bine.
Informarea copiilor noștri despre regulile după care funcționează societatea, setarea unor limite pentru evitarea unor accidente casnice sau de altă natură, este datoria noastră, a părinților. Ce simt copiii noștri, cunoașterea lumii lor interioare este magia dezvoltării lor, pe care doar ei o pot accesa cu desăvârșire. Îi putem călăuzi, acompania în aventura vieții lor, dar nu le putem fura experiența, simțirile sau gândurile.
Cu dragostea noastră necondiționată, ”le putem găzdui trupurile, dar nu și gândurile, căci ei au gândurile lor… sunt copiii zilei de mâine.” Khalil Gibran
