Vocea ta: ”Ești prea serioasă pentru o mămică!”

Psiholog Florentina Dumitru

Trecuseră vreo cinci luni de când murise mama mea și bunica Dianei.  Eram în doliu.Sufletul îmi era și el negru. Neînțelegere, neacceptare, durere, revoltă, furie, neputință era un amalgam de trăiri în inima mea. Nu puteam schimba lucrurile.

Mama se stinsese din viață în urma unui accident vascular cerebral. Nu se aștepta nimeni. Era o bunică activă, veselă, iubitoare, harnică. Era mereu lângă mine când aveam nevoie de ea. Nu ne sufoca niciodată. Dacă aveam nevoie de ea, era acolo, iar dacă nu… știa să se retragă subtil.

Ce-i drept, tatăl meu nu mai era de patru ani și asta o cam destabilizase pe mama în prima fază. Apoi încet, încet, alături de nepoțică își revenise și scăpase de angoase. Maia, cum îi plăcea fetiței mele să-i spună, venea să ne molipsească în fiecare seară cu pofta ei de viață și cu nelipsitele jocuri pline de fantezie și poveste. Maia avea farmecul ei, iar fetița mea o adora, pur și simplu. Maia era veșnic neobosită și îndelung răbdătoare. Cât de dură îmi păruse mie întreaga copilărie, acum vedeam în ”buni” o nouă femeie. Câtă bucurie era în ochii ei atunci când eram împreună! Câtă răbdare! Aveam o nouă mamă și fetița mea avea nouă bunică absolut uimitoare.

Într-o zi de octombrie, s-a hotărât însă să nu mai vină la noi, ci să meargă în vizită la tatăl meu. Îi era tare dor de el… și așa Maia a urcat printre stele. Am pierdut-o. Și cu ea mi-am pierdut și rădăcinile. ERAM ORFANĂ! Doamne, cum suna asta! Și se întâmplase tocmai acum când trebuia să înceapă Diana școala și voiam să-i facem un frățior.

Am fost descumpănită. Am plâns. Am urlat… N-am acceptat. Nu se putea.

Îmi pierdusem tatăl, bunicii, și acum și pe mama. Cum să mai fii om?

Aveam nevoie să plâng, dar nu puteam. În schimb pe chipul meu se așternuse tristețea. Niciun zâmbet, doar grimase. Eram în doliu după doliu și acest coșmar parcă nu se mai termina.

Făceam totul dintr-o inerție. Mergeam la serviciu, făceam cumpărături, ieșeam în parc cu micuța mea, dar nimic nu mai era la fel.

Până când într-o zi de primavară, la rugămințile fetiței mele, am ieșit în parcul de lângă blocul nostru să ne jucăm cu ceilalți copii. Când am ajuns, era o gălăgie infernală. Copiii strigau, cântau, râdeau! Un clovn făcea tot felul de scamatorii, iar copiii erau de-a dreptul încântați. Și părinții erau implicați în acest eveniment, așa că atmosfera era cât se poate de plăcută. Toți râdeau și se amuzau de sunetele scoase de clovnul ce imita acum tot felul de personaje animate.

Eu priveam cu detașare totul, însă fetița mea trăia momentul din plin. Râdea, sărea de pe un picior pe celălalt și cânta împreună cu ceilalți copii.

O secundă s-a oprit și m-a privit în ochi.  Cu vocea ei cristalină mi-a spus: „Ești prea serioasă pentru o mămica! Eu vreau să fii roz!”

Atât! Apoi a continuat să râdă și să se joace alături de ceilalți.

Am rămas fără glas. Două boabe de rouă mi s-au ivit printre gene. Mi-am privit hainele negre și am înțeles. Era timpul să renunț la doliu, să mă împac cu trecutul și să trăiesc în prezent! Diana avea nevoie de mine, avea nevoie să fiu ROZ!

Dragele mele, nu lăsați ca starea voastră de spirit să se transmită copilului. El are nevoie de stabilitate, armonie și multă, multă iubire!

Vă rog să fiți ROZ de dragul lor, de dragul copiilor voștri!

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa