E mai ușor să cerți decât să comunici, e mult mai ușor să blamezi și să nu înțelegi.
Noi, adulții, suntem de foarte multe ori egoiști, nu înțelegem că cei mici au și ei momentele lor de tristețe, oboseală, bucurie, dorință de intimitate. Venim noi ca niște buldozere și începem să dăm ordine în stânga și în dreapta: ”Fă ordine la tine în cameră!”, ”Nu te cățăra pe calorifer!”, ”Strânge imediat jucăriile din balcon!”, ”Stai jos și termină de mâncat!”.
Suntem uneori de nesuportat și eu ca mamă, m-am prins de chestia asta.
Să nu vă imaginați că am încetat să mai dau ordine, dar am învățat să mă descotorosesc de acest obicei caraghios. Când îmi vine să dau astfel de ”ordine odioase”, mă gândesc prima dată dacă are rost să le dau. Da. Mă gândesc. Oare dacă spun acum ”Du-te și strânge jucăriile!” se schimbă ceva? E momentul să spun asta? Aș putea oare să spun și altfel? După ce îmi răspund la toate întrebările, tac. E mai bine să tac.
Atunci încep să râd și uneori ei mă întreabă de ce râd. ”Pentru că uneori sunt caraghioasă, de aia!”. Am învățat, spre bucuria mea, să critic mai puțin, să ascult mai mult. Am învățat să comunic cu ei ca și când ei sunt adulți și am rămas impresionată câte discuții în contradictoriu s-au evaporat pur și simplu. Copiii vor să fie respectați, iubiți și ascultați. E simplu, de fapt asta ne dorim și noi, cei mari. Nu vrem ca cei care ne iubesc să ne dea mereu ordine, comenzi pe care, de cele mai multe ori nici nu le înțelegem!
Putem greși, nimeni nu e perfect!
Foarte mulți părinți spun că e greu de făcut, că suntem mult prea prinși în problemele de zi cu zi. că trebuie să ai răbdare, că e ușor de zis și mai greu de făcut, dar nu, eu nu cred că e așa. Cred că, dacă ne gândim un pic înainte de a le spune copiilor noștri anumite lucruri, totul devine mult mai ușor. Aud adulți care atunci când copilul greșește, ei îl jignesc și îl fac să se simtă rușinat. Putem greși, nimeni nu e perfect, dar trebuie să ne gândim că greșim față de proprii noștri copii și atunci nu greșim, oare, chiar față de noi înșine? Ba da. Greșim. Jignim, spunem lucruri care nu trebuie spuse.
Copiii sunt niște bureți care atrag tot ceea ce simt, tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce aud, tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Priviți copiii care sunt ajutați de părinții lor, cărora li se explică ceea ce e bine sau mai puțin bine. Priviți copiii care sunt iubiți necondiționat, copiii care aud vorbe frumoase și trăiesc lângă adulți care îi iubesc și care se iubesc unul pe altul. Sunt minunați.
Copilăria e ca o piele: dacă e rănită sau arsă, se vindecă, dar cicatricile rămân.
Cei mici nu trebuie să poarte poveri, nu trebuie, iar unii dintre cei mari pun poveri pe umerii lor micuți, intenționat sau nu, voit sau nu. Un cuvânt nepotrivit, o ceartă, o clipă de indiferență, o lipsă de comunicare, un gest răutăcios îi doare cumplit, iar asta nu realizăm noi, ”cei mari”.
Aceste momente frânte din existența lor, dacă se acumulează, creează goluri, goluri care nu mai pot fi umplute. Copilăria e ca o piele: dacă e rănită sau arsă, se vindecă, dar cicatricile rămân pentru totdeauna. Așa că, să nu alegem partea mai ”ușoară”, să nu țipăm când ne vine și să nu spunem ce ne vine.
Să iubim, mult, profund, necondiționat, să învățăm mereu să fim părinți mai buni și să ne transformăm în copii alături de copiii noștri, să ne jucăm, să cântăm și să ne ascundem în dulapuri, nu contează dacă hainele din șifonier vor fi distruse, credeți-mă, chiar nu contează.
Ceea ce contează însă e sufletul celor mici și modul cum avem noi grijă de EL!
