Zilele trecute, într-una din conversațiile avute cu minunea mea, am fost informată cu nonșalanță că ea a decis să se căsătorească. Am înghițit în gol de câteva ori și am continuat conversația:
– Și, spune-mi, te-ai hotărât cu cine te căsătorești?
– Mami, normaaal! Cu Tudor (un coleg de grădiniță).
– Vă căsătoriți acum?
– Mami, ești bleguță, tu nu știi că numai adulții se căsătoresc? Copiii nu au voie! Ne căsătorim când o să fim mari.
– Aha… și Tudor ce părere are?
– Păi la început nu i-am zis, că am hotărât eu, dar după aia i-am spus și a zis că vrea. Și știm și câți copii o să avem și ce nume o să le punem! O fată și un băiat și tu o să ne ajuți să îi creștem!
[pauză adâncă de rumegat noutățile]
– Aaah, înțeleg… [pe naiba, nu înțeleg nimic, dar trag de timp cât de mult pot]. Și, dacă eu nu pot să vă ajut, ce se întâmplă? Vă descurcați singuri, mă gândesc?
– Ne ajută mama lui Tudor, că e mai tânără ca tine.
[Zdrang! Cam așa mi-a sunat orgoliul spart în bucăți pe gresie. Să încerc totuși să schimb subiectul, poate am mai mult noroc.]
– Te-ai gândit și ce fel de nuntă o să aveți?
– Sigur că da, o nuntă cu muzică de dans, ca să facem discotecă!
– Poți să porți rochia mea, dacă vrei.
– Mmmm, mami, să nu te superi pe mine, dar rochia ta a fost puțin urâtă.
– Cum urâtă?!
– Păi da, că nu a fost umflată și mare și n-ai avut eșarfă lungă pe cap, știi că miresele își pun eșarfă lungă pe cap?
– Adică voal.
– Așa, da, voal, vezi că știi! Bravo, mami! Deci nu, nu o vreau. Poate o dai la altcineva, dar nu cred că ai cui, nu e prea frumoasă.
– Atunci o păstrez, poate te răzgândești când vei crește.
– Imposibil, ți-am zis că e urâtă, dar e rochia ta, faci cum vrei tu.
Peste câteva zile am primit un sms de la mama lui Tudor: “Salutare, cuscră! În caz că nu știi încă, copiii au pus la cale să se căsătorească.” N-am avut inima să-i spun femeii că ea ne va crește nepoții, de ce sa-i stric următorii 15 ani?
