Tatăl lui David și dragostea în vremea autismului
-Mama, şi când vine tata? Mi-e aşa de dor de el! Asta mi-a repetat David de cel puţin douăzeci de ori pe zi, timp de trei zile cât tatăl lui a lipsit de acasă. Şi asta a fost o mare noutate pentru el, că tati a fost plecat atât de mult timp. Tatăl lui (şi omul meu) e prezenţa constantă din viaţa lui, încă de la cele trei luni şi jumătate ale lui David, când eu m-am reîntors la serviciu. E greu de descris în cuvinte relaţia dintre ei.
Taciturn faţă de cei pe care nu-i agreează sau în care nu are încredere, omul meu ştie să comunice extraordinar de bine cu băiatul lui cel mare. Şi cu siguranţă va şti să o facă şi cu cel mic. Până la el, credeam că bărbaţii în rolul lor de taţi, nu pot suferi la fel ca noi, mamele, că nu au cum să se simtă sfâşiaţi şi rupţi în două atunci când copiii lor suferă. Şi mai ales, eram convinsă că nu sunt capabili de marile sacrificii atribuite instinctului matern.
Când tatăl e prezent
A fost cu siguranţă greu pentru amândoi, eu la serviciu întreaga zi tânjind după copil, iar el acasă şi pretutindeni unde treburile administrative ale casei o cereau, împreună cu David. Dar asta i-a permis să vadă unele lucruri care nu erau în regulă. Imi tot zicea că nu se înţelege cu copilul; pe când acesta din urmă trecuse bine de doi ani, că nu poate să-l înveţe nimic. In afara unui singur moment când eu am pronunţat în vara lui 2010 cuvântul cu “a”, nu am avut decât bănuiala că avem un copil leneş.
David nu “bifa” toate trăsăturile spectrului autist, avea un contact vizual bun, aşa că nu ne-am mai gândit la subiect până nu a făcut copilul trei ani. Ce nu ştiam noi atunci era că nu toate trăsăturile din spectrul autist trebuie întrunite pentru ca un copil să se califice pentru un asemenea diagnostic.
La orice suspiciune de întârziere în dezvoltare fie ea motrică, de limbaj, de cogniţie sau de autoservire, părintele trebuie să se adreseze medicului specialist ( neurolog, psihiatru sau neuropsihiatru infantil).
Vestea
L-am văzut pe omul meu plangând de două ori, o dată imediat după ce ne-am cunoscut, pentru ce i s-a luat, furat şi confiscat iremediabil şi absolut nedrept şi a doua oară când am primit vestea despre David: ”E varză, săracul! E autist.”
Consolarea reciprocă a venit din felul în care am înţeles să ne purtăm unul cu celelălat şi cu copilul. Nu ne-am spus nimic glorios, nu ne plac vorbele mari, era de la sine înţeles că vom face tot ce se poate pentru copilul nostru, doar suntem plămădiţi din acelaşi aluat.
N-am stabilit decât că eu voi căuta o soluţie pentru terapie şi că el va duce copilul peste tot unde va fi nevoie. Era evident pentru amândoi că nu ne puteam permite 40 sau măcar 20 de ore pe săptămână de terapie comportamentală pentru David.
Când tatăl crede în copil
Soluţia găsită, aparent perfectă, s-a dovedit a nu fi aşa. David mergea alternativ o zi la Grădiniţa Malteză, următoarea zi la un terapeut şi tot aşa întreaga săptămână, iar eu în loc să mă liniştesc, mă agitam. Primeam veşti contradictorii, terapeutul îmi zicea că David nu are nici o abilitate, iar grădiniţa mă informa că am un copil în spectru, dar cu potenţial.
Omul meu a înţeles din comportamentul lui David care era problema; copilul iubea grădiniţa, dar detesta terapeutul. Copilul însuşi i-a dat de înţeles tatălui prin râs că recunoaşte drumul spre grădiniţă, acolo unde îi plăcea să meargă şi prin urlete că-l ştie şi pe cel spre terapeut.
-Eu acolo, la omul ăla, nu-l mai duc. Copilul e nefericit, mi-a zis hotărât omul meu după vreo două săptămâni cu un astfel de program
N-am spus nimic. Vă mărturisesc, mi-am pus încrederea în omul acesta dintru începuturile noastre şi am ştiut că nu zice degeaba ce zice.
-Eu zic s-o întrebăm pe Moni, de la grădiniţă dacă n-ar vrea ea să se ocupe de David, a mai sugerat el.
Aşa a fost, cu Moni, David a ieşit din autism.
Aveţi încredere în semnalele verbale sau non-verbale pe care vi le transmit copiii cu privire la persoanele din viaţa lor. Ei ştiu şi simt mai multe decât noi.
Când sărăcia poate aduce fericirea
N-am discutat alte aspecte materiale, dar am ştiut că pervazul interior de la cameră va rămâne netencuit ani şi ani (aşa este şi acum), că cel mai probabil nu vom merge în concedii dintr-acelea cu peisaje de vis de pus pe Facebook, că vom munci împreună pe brânci pentru copilul nostru, şi că puţină lume ne va mai deschide uşa.
Şi am muncit din greu, şi da, au fost luni de zile în care uşa casei se închidea după noi şi aproape nimeni nu ne întreba dacă suntem bine sau dacă avem nevoie de ceva noi şi copilul nostru. Prietenii, şi-aşa puţini, se temeau să nu deranjeze, iar eu mă temeam să-i chem. Cheltuielile erau drămuite la sânge, nicio familie în care există o dizabilitate nu prosperă, mai ales dacă cineva rămâne acasă să se îngrijească de un membru al familiei.
Dar noi am fost de neclintit. În tot necazul acela am aflat fericirea. Ne-am hrănit amândoi cu micile progrese zilnice ale lui David şi ne-am menţinut sănătatea mintală făcând fiecare ceva pentru sufletul său; el făcând “contrail spotting”, fotografiind avioane, eu gătind şi scriind reţete.
Confruntaţi cu situaţiile extreme de viaţă ale copiilor voştri şi nu numai, îngăduiţi-vă ceva al vostru, o preocupare care să vă ţină tot acasă lângă familie, dar care să vă deturneze gândurile de la necazuri
Unde-s doi…
Totul a fost pentru David, fiecare mică ieşire la cumpărături, fiecare activitate în jurul casei, de la reparat maşina la aranjatul mesei a fost o ocazie pentru cei doi să continue terapia acasă. Ceea ce David trăia la grădiniţă şi alături de Moni avea o prelungire naturală acasă prin activităţi şi reguli consecvente. Nu, nu reguli rigide, ci din acelea fireşti într-o familie “care îl fac pe copil să se simtă în siguranţă”, cum îmi spunea mereu omul meu. Să mâncăm împreună, să ne împărţim sarcinile casnice într-un mod firesc, să fim consecvenţi faţă de copil şi în stabilirea limitelor lui de comportament toate sunt un mod de învăţare, dar şi de liniştire pentru cel mic. Şi au fost prilej de învăţare şi pentru mine care am crescut într-o familie disfuncţională. Am învăţat alături de soţ şi copil, la aproape 30 de ani, ce înseamnă o familie.
Am fost doi, dar suntem unul şi acelaşi pentru că el a ştiut să fie calm, pentru că nu s-a panicat şi mi-a transmis şi mie încrederea în D-zeu, în noi şi în copilul nostru. Şi când am început să cred, lumea a devenit mai senină, iar copilul nostru a continuat să crească frumos şi să recupereze întârzierea în dezvoltare într-un ritm accelerat.
Ambii părinţi sunt la fel de importanţi în creşterea şi educarea copiilor, responsabilităţile se împart pentru ca amândoi adulţii să aibă mintea limpede şi să fie cât se poate de odihniţi. Fiecare clipă petrecută cu copiii, oricât de dificilă pare pentru moment este unică şi irepetabilă.
Când dragostea e nesfârşită
Mă uit la George şi nu-mi pot imagina viaţa fără el. Copilul meu, al doilea, a fost marea mea dorinţă. Omul meu mi l-a dăruit cu dragostea, credinţa şi încrederea că va fi bine şi cu certitudinea că mă bazez pe el să-l crească la fel de frumos ca şi pe David.
Punct şi de la capăt
Ne redescoperim proaspeţi părinţi nedormiţi, dar mereu veseli şi cu suflet senin. Il studiem pe mezin cu curiozitate, alături de David căruia bebeluşul îi zâmbeşte deja.
De-abia aştept dimineţile ca să-l pun pe George(l) alături de ei în pat, ce poate fi mai frumos pentru un tătic şi un frăţior decât să se trezească în gângurit de bebeluş? Aşa e traiul nostru liniştit. Şi orice-ar fi, vom fi alături, unul lângă celălalt mereu pentru copiii noştri care ne-au dat cel mai frumos rost pe pământ.
