O clipă de neatenție! Doar trei minute! Atât i-a luat blondului să dispară din raza mea vizuală. La 11:59 am primit un mesaj. Înainte să mă uit la telefon, m-am uitat după el. Era acolo în învârtitoarea de la locul de joacă obişnuit din parc, făcea cascadorii.
Îi arătasem banca unde mă aşezasem şi aveam o regulă, referitoare la părăsirea tartanului: „NU PĂRĂSEŞTI NICIODATĂ SPAŢIUL ACESTA DE CAUCIUC FĂRĂ SĂ MĂ ANUNŢI!”.
Diferenţa a făcut-o agitaţia din parc, unde se desfăşura un festival dedicat copiilor. Înainte să ne oprim la locul de joacă, am participat si noi la unele activităţi din cadrul festivalului. Plin este puţin spus, referitor la aglomeraţia din parc din ziua aceea!
La 12:02 l-am văzut pe blond că pleacă din învârtitoare şi părea că se duce spre tobogane. Fiind foarte aglomerat, n-am leşinat când nu a coborât imediat pe tobogan. Ca de obicei, era coadă la urcare. Am aşteptat răbdătoare. Când au trecut vreo două minute şi nu am văzut pe scara toboganului niciun cap blond, o presimţire neagră mi-a sfâşiat sufletul.
M-am ridicat în picioare să văd mai bine. NU ERA NICĂIERI!
Inima îmi bătea nebuneşte, capul îmi vâjâia, aveam senzaţia că mă sufoc. Nu am plecat imediat de lângă banca pe care stătusem, pentru că speram că mă va căuta, doar îi arătasem unde sunt.
Nu am mai rezistat totuși.
Am ocolit de două ori locul de joacă, cu inima cât un purice, tremurând şi ascultând cu atenţie fiecare strigăt de „MAMA!”. Parcul era plin, dar plin de copii şi părinţi şi bunici… Toţi urlau, n-am recunoscut glasul blondului meu în hărmălaia aia.
Nu aveam timp să îmi plâng de milă
Am ştiut că l-am pierdut, am simţit. Deşi îmi venea să urlu şi să mă tăvălesc pe jos, nu aveam timp să îmi plâng de milă, trebuia să fiu calmă şi lucidă ca să îl găsesc cât mai repede.
Am mers spre locurile cu activităţi unde fuseserăm înainte de a ne opri la locul de joacă. Nu era!
Mă uitam peste tot, cred că am căpătat superputeri – vedeam prin oameni şi tufişuri, şi totuşi blondul nu era nicăieri.
În timp ce mă întorceam spre locul de joacă, am văzut un bodyguard cu o staţie de emisie-recepţie în mână, care mergea grăbit. Am fugit după el şi l-am rugat să anunţe prin staţie că un copil de patru ani a dispărut. L-am descris, i-am spus numele, el în timpul acesta repeta prin staţie tot ce spuneam eu: „Patru ani, se numeşte ….., blond, cu plete, îmbrăcat cu blugi şi un tricou bleu cu o balenă desenată pe el.”
Transmite-i mamei să fie mai atentă
Când a terminat transmisia, am auzit răspunsul unui coleg: „Da, am găsit copilul. Ia-o pe mamă şi veniţi în faţa scenei şi transmite-i mamei să fie mai atentă, parcul acesta e limitat de două bulevarde, se putea întâmpla orice…” I-am mulţumit bodyguardului care mă ajutase, i-am zis că ştiu unde-i scena şi am fugit.
Deşi drumul până în faţa scenei a durat câteva secunde, mintea mea disperată derula scenarii: şi dacă nu este el? Și dacă este rănit şi dacă s-a speriat?
Când l-am văzut am crezut că leşin de bucurie, iar blondul a fugit spre mine cu bodyguradul de mână:
– Mama ce bine că ai venit. Dă-mi şi mie apă, că mi-e sete!
Lumea din jurul nostru a dispărut
În acel moment lumea din jurul nostru a dispărut ca prin minune, eram doar eu şi blondul, care încă îl ţinea de mână pe bodyguard. Am aruncat rucsacul din mână, m-am aşezat în genunchi şi l-am strâns în braţe. N-am plâns, nici el nu plângea. Săracul copil… îmi tot cerea apă! Am reuşit să mă adun, i-am mulţumit bodyguardului şi m-am dus cu blondul pe prima bancă de lângă scenă. Bodyguardul era lângă noi şi mă felicita:
– Felicitări, doamnă, aveţi un copil tare descurcăreţ. Nu a intrat în panică, a venit direct la mine, că aşa i-a zis mama lui să meargă la un om în uniformă, dacă se pierde. V-a descris, v-a spus numele şi m-a rugat să vă sun că lui îi e sete, doar că nu vă ştia numărul de telefon. Foarte comunicativ!
El tot vorbea (acelaşi bodyguard de mai devreme, care mă muştruluise prin staţia colegului!).
Te-am strigat şi ”mami” şi ”Denisa”
I-am dat apă şi l-am întrebat:
– De ce ai plecat de la locul de joacă fără să-mi spui?
– Mi-era sete şi am venit să te caut, dar nu mai erai pe bancă.
– Ba eram, dar cred că te-ai dus în altă parte şi normal că nu m-ai găsit. De ce nu te-ai întors la locul de joacă să mă strigi?
A lăsat capul în pământ şi a zis:
– Am uitat pe ce bancă stăteai, te-am strigat, dar nu m-ai auzit şi am crezut că ai plecat şi îmi era sete. M-am dus să văd struţii ăia mari. Şi te-am strigat şi ”mami” şi ”Denisa”, tot strigam şi apoi am căutat un om în uniformă, care să te cheme.
– Mama, ai făcut foarte bine că te-ai dus la un om în uniformă şi că m-ai strigat, dar trebuia să mă strigi tare, fără să te mişti din loc. Aşa te-aş fi găsit mai repede. Sunt mândră de tine că te-ai descurcat, dar mi-a fost foarte frică, căci am crezut că te pierdusem. Te-ai speriat?
– Nu, pentru că ştiam că vei veni după mine. Aşa ai zis, că mă vei găsi întotdeauna. Am aşteptat, dar mi-era sete rău, de aia am plecat.
– Şi cum a rămas cu regula să nu părăseşti niciodată locul de joacă fără să mă anunţi?
– Tu nu erai şi era o urgenţă.
– Dar eram pe bancă, ţi-am făcut cu mâna când erai în învârtitoare şi tu mi-ai făcut „ok” cu degetul…
– Am uitat pe ce bancă stăteai, chiar am uitat…
Am ajuns acasă, cu el în braţe. Ne ţineam strâns în braţe unul pe celălalt. Nu prea am vorbit, dar când am ajuns în faţa intrării din bloc, îl aud pe blond:
– O casă, dulce casă! Te iubesc, mama, cel mai bine e cu tine acasă!
În viaţa mea nu am trăit un sentiment mai de neputinţă şi disperare ca atunci.
M-am simţit vinovată, m-am acuzat, mi-am blestemat zilele, am blestemat momentul în care m-am uitat la telefon, m-am acuzat de nesimţire pentru că m-am aşezat pe bancă în loc să stau lipită de el.
Nu e sentiment mai groaznic decât sa-ţi dai seama că ai greşit, că ai făcut ceva atât de rău încât puiul tău a rămas neprotejat, chiar şi numai pentru o oră. Nimic nu mai contează!
Ştiu că acum mă gândesc la drobul de sare şi că ar trebui să fiu recunoscătoare că totul s-a terminat cu bine, că nu s-a întâmplat nimic traumatizant pentru copil, dar nu pot. Eu am fost de vină pentru tot şi tot eu am fost cea care a suferit atunci şi acum.
Ştiu că ar fi fost necesar să fac mai mult decât am făcut, îl învăţasem nişte reguli de bază în cazul în care vreodată s-ar fi pierdut, dar nu ar fi fost mai bine să insit să-mi memoreze numărul de telefon?! Sau măcar să-i pun in buzunare un bileţel cu numele meu şi numărul de telefon?!
Am dat dovadă de mare prostie şi copilul meu a fost în pericol din vina mea. El s-a descurcat, a reţinut şi a făcut tot ce i-am zis, dar eu am eşuat.
