Conectarea și copilul cu autism
Începuturile vieții
Cât de drăgălaş era Daviduţul nostru, bebeluş grăsuţ şi zâmbăreţ foc!
Doar că eu nu-l prea vedeam. Că nu aveam când. După ce a împlinit un an, mi-am dat seama că greşisem profund reîntorcându-mă la serviciu atât de repede. De fapt, tot anul după naşterea lui David a fost un coşmar, am prins un post bun de middle management într-o multinaţională, dar mi-am părăsit copilul de trei luni şi jumate pentru şase săptămâni de pregătire în Franţa. M-am întors, dar de fapt nu m-am întors acasă. Nu mă puteam concentra. M-am refăcut extrem de greu după cezariană, eram subponderală, plecam dimineaţa la 8 şi ajungeam seara la 7 acasă şi aveam o echipă de condus şi rezultate de “livrat”. Eram atât de obosită încât eram destul de indisponibilă emoţional. Aşa mi se spune, eu nu-mi aduc aminte decât de senzaţia fizică de sfârşeală.
Aşa că explicaţia medicului de familie “o să stea” la întrebarea mea: “de ce nu mai şade în funduleţ David?” a fost suficientă. Ştiţi ce greu e să hrăneşti cu solide un bebe care nu şade? E ca şi cum ai diversifica prea devreme şi cel mai enervant era că se arunca pe spate când încercam să-l pun în poziţia şezând. Dar cine avea vreme să se îngrijoreze şi să se mai întrebe? Nicidecum eu. Eu aveam treburi importante: oameni de condus, decizii de luat, rezultate de atins şi o rată lunară de plătit.
Vinovăţia
Începusem să observ că David nu face câte ar trebui, mai ales după vârsta de 1 an, dar sincer, am crezut că e vina mea, că lipsesc prea mult de acasă şi că asta îl afectează emoţional. “Sigur, trebuie să fie vorba despre tine” ar bombăni soţul meu. Sigur că trebuie să fie vorba despre mine. E vina mamei, nu a copilului, mama trebuie sa fie centrul universului pentru orice copil.
Nu m-a dus mintea că era pur si simplu o întârziere în dezvoltare care poate să apară, indiferent dacă mama stă în concediu până la doi ani sau nu. Aşa că înghiţeam în sec şi aşteptam să-şi dea drumul şi el la vorbit şi toate cele dintr-o dată. Ştiţi povestea, nu? Cu Blaga care a vorbit după 4 ani, cu atâţia şi atâţia copii care astăzi nu vorbeau , iar mâine urmau să uimeasca prin bogăţia vocabularului.
Absenţa conectării afective
Întrebarea aceea pe care i-am pus-o din senin soţului: “Oare copilul astă mă iubeşte?” reflectă cam ce observasem. Deşi nu eram conştientă pe deplin de ceea ce se întâmpla, simţeam că ceva lipseşte. Şi astăzi îmi aduc aminte că David nu suferea dacă plecam, nu părea să se bucure că am revenit acasă. “S-o fi obişnuit săracul cu lipsa mea”, mă gândeam.
În rest, era într-o ţopăială şi agitaţie continuă, iar după doi ani au început crizele de afect (tantrumurile), apoi auto-agresivitatea.
De jucat nu prea ne puteam juca, nu colabora. Mă jucam singură. Ne uitam la desene, chiar la Mickey Mouse de care e astăzi aşa de ataşat. Eu îi explicam şi părea nu doar că nu se uită, ci şi că nu mă aude. Aveam şi cărticele pentru bebeluşi, eu îi povesteam, el le ronţăia.
Dar era un copil drăgălaş şi îl iubeam atât de mult! Când ţi se spune că ai un copil perfect sănătos care pe deasupra mai e şi frumos ca un înger, cum să te gândeşti că are o problemă de sănătate? Era imposibil ca mintea ascunsă sub zulufii lui blonzi să fie captivă într-o lume ascunsă nouă.
Revelaţia
Am avut o revelaţie în vara lui 2010, când i-am zis soţului, uitându-mă dispreţuitor la niste poze cu aranjamente de obiecte realizate de David (una reprezentând un triunghi de grisine iar cealaltă nişte tigăi în echilibru, simetric aşezate) că: “Avem un copil autist!” Ştiu că ne-am certat destul de monstruos, el era şi mai orb ca mine, în principiu cel care petrece cel mai mult timp cu un copil, îi vede cel mai puţin lipsurile.
“Nu, are dreptate, nu e autist, cum să fie?” m-am certat singură. Azi mă simt vinovată că nu m-am dat peste cap insistând şi mai mult cu “închipuirile” mele. “Şi să te mai îndoieşti de instinctul matern!” i-am reproşat cu glas tare, în timp ce scriu.
După diagnostic
Ei, şi ne-am conectat. Am făcut-o învăţând o altă limbă. Începeam şi ne străduiam să înţelegem. Acum ştiam că nu suportă să fie atins pe păr pentru că senzaţia e dureroasă, cel mai probabil. Ştiam că nu vrea să iasă afară pentru că îl sperie vântul şi foşnetul frunzelor. Mărâielile constante fără vreo indicaţie că vrea un obiect însemnau deja că-l doare gâtul şi că în maximum 24 de ore începe viroza.
Sigur că toate le-am făcut în timp. Nu am înteles totul deodată, dar pe măsură ce David ieşea din lumea lui, cu ajutorul lui Moni, am început să înţelegem tot mai mult.
Cea mai profundă conectare
Poate n-am dreptate, nu cea mai profundă, dar cea mai dureroasă pentru mine. A fost cea în care încercam să-l împiedic să se auto-agreseze şi nu ştiam încă mare lucru despre ce am de făcut, de-abia fusese diagnosticat. Mi-l amintesc fie lovindu-se cu capul de uşă, fie trântindu-se pe jos şi lovindu-şi ritmic ceafa de podea în timp ce ţipa înfiorător. Îl luam în braţe, mă aşezam pe marginea patului, copilul aşezat la mine în braţe, cu spatele spre mine în aşa fel încât cu ambele braţe să-l pot imobiliza într-o îmbrăţişare strânsă. Mă mira forţa pe care o avea un copil de doar 3 ani, parcă de zbaterea asta continuă ar fi depins supravieţuirea lui. El ţipa, eu plângeam în timp ce-l strângeam ca să nu-şi poată face rău.
Au fost suficiente câteva epuizante astfel de conectări pentru ca David să-si manifeste frustrările altfel.
Şi abia atunci am primit răspunsul la întrebarea mea. Da, David mă iubeşte, întotdeauna m-a iubit, doar că n-a ştiut să-mi arate asta.
Ne conectăm afectiv mereu, chiar şi când facem lecţii şi începe să piardă vremea şi eu îl cert. Ne conectăm şi atunci când râde la desene animate pe care le vede a mia oară şi-mi atrage atenţia:” mami, mami, uită-te să vezi ce face Hoţomanul!”
E atât de fericit că nu merg la serviciu şi că pot să-i dedic destul timp ca el să se simtă încurajat în încercările clasei întâi.
-Mama, tu ştii ce înseamnă “I”? Ştiam că se referă la calificative
-Da, înseamnă “insuficient”,înseamnă cu nu ai destule cunostinţe de comunicare, matematică.
Acum cad în extrema cealaltă, eu mă conectez mereu, mă gândesc la el mereu, chiar şi atunci când îi calc cămăşile pentru şcoală sau când îl privesc cu admiraţie că e deja băiat mare şi că ştie să citească.
Dragostea cea mică, George(l)
Şi tot ce cu David n-am simţit în perioada lui de proaspăt bebeluş, conectarea aceea instinctivă, o simt acum cu cel mic. Adică, nu mă întreb dacă mă iubeşte, el râde şi gângureşte cum ne vede. Am senzaţia că vrea să ne spună ceva important Şi gângureala lui e cu sens. La fel cum nemulţumirea e cu sens. George e diferit şi sper să rămână la fel de comunicativ din punct de vedere afectiv. Să ne conectăm mereu la fel de uşor.
Două legături
Şi iată-mă-s conectată permanent la două inimioare mici de băieţi. Pe a lui David a trebuit să o cuceresc, redută după redută, pentru a lui George n-a fost nevoie să fac nimic. Eu sper ca băieţii mei să-şi amintească atunci când vor fi şi ei părinţi de clipele noastre, de bucuriile şi supărările noastre, de rutina noastră şi să se simtă în siguranţă. Să ştie că viaţa cu toate încercările ei e cel mai firesc lucru din lume.
