Încă de când am hotărât cu soţul să devenim părinţi, ne-am dat seama că aveam aceleaşi idei despre cum să creştem copilul, apoi copiii. Cu multă dragoste, „răsfăţ” şi, mai ales, să fie mereu în preajma noastră, în grija noastră şi înconjurat de toată dragostea pe care o avem de dat. Aici ne-am potrivit perfect. Copiii noştri de când erau doar planuri chiar urmau să fie împreună cu noi oriunde, oricum , oricând. Deşi bunicii lor şi nu numai aveau cu totul alte idei.
De când am născut prima dată, toată lumea care îl vizita pe noul membru al familiei (considerând că mă ajută, cu siguranţă) îmi dădea sfaturi cu un scop clar – să am un bebe care să nu fie dependent de mine: de la renunţat la alăptat „ca să poţi să pleci şi tu pe undeva”, la „se învaţă în braţe”, la „va dormi cu voi până la majorat”, „va fi antisociabil, nu va vrea decât la tine”, le-am auzit pe toate. Şi, deşi m-au afectat şi m-au surprins foarte neplăcut – rudele mai ales – nu au fost singurele sfaturi despre bebe, apoi copil (pentru că nu s-au oprit o dată cu trecerea timpului) pe care le-am ignorat pur şi simplu.
Şi acum, când le-am re-auzit odată cu venirea domnişoarei, mi-au revenit avalanşă în minte. (Mă tot întreb însă: dacă au văzut că la primul copil nu am ţinut deloc cont de ele, oare de ce cred ca acum vor avea vreo greutate ?)
”Să mă distrez şi eu!”
Păi de ce aş vrea să nu stau cu el? Cum să nu îl ţin mereu în braţe, mic fiind (la fetiţă am descoperit slingul cu inele şi alte sisteme de purtat pentru a avea mâinile libere să mă joc cu cel mare), când bebeluşul acesta, atât de mic şi de fragil, doar pe mine mă recunoaşte?
Cum să renunţ la alăptat, doar ca să îl pot lăsa în grija altcuiva mai multe ore, când am puterea (de fapt, SUPERPUTEREA) ca să –i ofer dintr-un singur gest, hrană şi alinare, dragoste şi siguranţă, tot ce are nevoie? Doar ca să pot pleca „să mă distrez şi eu”. Nu mai zic de faptul că am beneficiat de doi ani de stat acasă, tocmai pentru a avea grijă de copil.
Nu înţeleg de ce în cultura noastră există încă mentalitatea că este un stres copilul, că trebuie găsite tot felul de metode să te deranjeze mai puţin, când am putea să ne simţim norocoşi în loc de deranjaţi că toată viaţa noastră are un centru clar şi luminos după care să ne ghidăm. Iar tehnologia modernă oferă, într-adevăr, atâtea opţiuni la ţinutul în braţe, încât devine excepţia, nu regula.
Cum aş putea eu să explic eu că în loc să cumpăr un leagăn cu vibraţii, copiii mei mici au dormit pe mine, ascultând vibraţiile pe care le cunoşteau din burtică? Şi câtă fericire simplă în a sta nemişcat în ciuda foamei, setei, nevoii de a merge la baie sau a oricărui obiect care te-ar putea ajuta (telefon, tabletă, telecomandă) la o distanţă prea mare, doar ca să auzi respiraţia profundă a unui bebe dormind pe pieptul tău, iar când se trezeşte să fii prima lui imagine, ţinta unui zâmbet sincer fără dinţi?
Câtă împlinire rămâne pe pieptul meu într-o urma mică roşie lăsată de o urechiuşă (acum am norocul să descopăr şi urma unei urechiuşe cu cercel), mai-mai că mi-aş face un tatuaj permanent aşa, că sentimentul nu se compară cu nimic şi nu aş vrea să îl uit vreodată.
Am observat că sunt muţi părinţi ca noi, care nu se simt deranjaţi de copii, care se bucură de ţinut în braţe, dar cedează tuturor care insistă să lase copilul jos, să facă alte treburi mai importante sau privirilor dezaprobatoare din care parcă se aude „se învaţă”.
Acum este mult prea ocupat cu jocuri de tot felul să mai stea la mine în braţe.
Dar din experienţa proprie, cu copil care a dormit cu noi, a fost ţinut în braţe , „răsfăţat” fără măsură, va spun că nu e chiar aşa. Acum este mult prea ocupat cu jocuri de tot felul să mai stea la mine în braţe. Vine şi mă pupă, mă îmbrăţişează, dar nu mai stă în braţe. Practic, nu mai stă pur şi simplu, e în permanentă mişcare. Şi are doar patru ani şi e prea mare să mai stea în braţe. Câteodată doar, mai am norocul, când e foarte obosit, să mai adoarmă pe mine sau lângă mine, nu la el în pat.
În acești patru ani, nu a fost nicio zi fără părinţii lui (doar o zi din cele patru la maternitate nu l-am văzut efectiv, dar telefonul ne-a permis să ne vedem printr-un ecran) şi uite că nu mai vrea nici în braţe, nici să doarmă cu noi, nici măcar să stea pe lângă noi în parc sau dacă suntem şi cu alţi copii cu care să se joace. Vorbeşte cu oricine, adult sau copil, dar ştie bine că noi suntem acolo cu el dacă are, totuşi, nevoie. Sau dacă se mai loveşte în viteza cu care se joacă. Cred că sociabilitatea lui (dar parcă era invers, nu?) se datorează tocmai faptului că e sigur pe el, că se simte iubit de mic, când nu l-am lăsat din braţe. Ştie să vorbească cu fiecare pentru că l-am luat după noi mereu, indiferent de ocazie.
Iar noi nu simţim că am ratat nimic fiind mereu cu copilul, dimpotrivă. După zile de stres la muncă sau alte supărări pe care cei mici nu le pot pricepe, nimic nu e mai relaxant decât ţinutul în braţe al unei fiinţe mici şi inocente. Uiţi alte probleme pentru că vezi ce simplă este de fapt bucuria şi ce mic e gestul care oferă copilului iubire, statornicie şi confort.
De fapt, pentru părinţi e pură terapie, cură de fericire, pentru copii e normalitatea, locul unde ar trebui să stea până se simt gata să înfrunte lumea.
