Cât de greșit am privit treaba asta de părințeală
Mi-am dat seama cât de greșit am privit treaba asta de părințeala înainte de a o avea pe Loli.
Cum credeam că este așa și așa, altfel sau pe aproape de cum nu au făcut-o ai mei, față de cea a părinții prietenilor sau cunoscuți. Adică în mare parte, să nu exagerez. Cum am aplicat nu știu ce metodă de condiționare a disciplinei cât am lucrat în învățământ, cu și fără rezultate. Daaaa, tz-tz-tz, fac acum precum babele. Nu am îmbătrânit degeaba.
Copilul meu îmi dă ocazia să mă surprind
La reacții, la idei, vorbe, atitudine, tot tacâmul. Să mă surprind plăcut și să zâmbesc că putem să facem lucruri fără nervi și țipete. Dar este și cealaltă parte a surprizei, adică nu sunt mândră de mine tot timpul. Îmi place când fiica mea parcă îmi dă dreptate la ceea ce propovăduiam eu pentru ai mei, demult, despre cum să nu mă cicălească cu una, cu alta, cum să nu personalizeze tot și să se simtă lezați de nu mai știu eu ce și să vadă dincolo de ei, să mă vadă pe mine, cum (exact așa) să așezi cuvintele în propoziție ca să nu iasă vorba ca la o judecată supremă mereu.
Copilul oricât de mult sau de puțin cunoaște semantica, te cunoaște după ochi, după gesturi, după cum nu te uiți la el când are nevoie. Nu e greșit să recunoști copilului că ai luat o decizie pripită, cum prostiile sunt de fapt demonstrații de minte creativă. Îmi place că îmi dă siguranță, mă asigură prin mângâierile ei, prin veselia ei că nu sunt în competiție cu nimeni, mame de prin parc, prietene, colegi de serviciu sau vecini, cu noi înșine, cu ea.
Îmi dau seama că uneori fac exact ca ai mei, încep să spumeg că nu am practicat propria-mi ideologie (mult spus, nu am acum alt cuvânt), m-am lăsat pradă momentului, în consecință am zis exact ce nu-mi plăcea mie să aud.
Cu tot cu teorie, eu tot nu reușesc!
Nu știu, adică teoria o avem, cursuri urmăm, cum gestionează toate mamele momentele dificile din fiecare zi, eu uneori cu tot cu teorie, nu reușesc. Pur și simplu. Simt că mă transform, simt cum crește furia pe mine și cu tot aerul tras în piept mă supăr, zic tare sau în surdină lucruri care nu aș fi vrut să le spun, pe care atunci le gândesc, le simt.
Mă simt îndreptățită pentru 30 de secunde, cred că e corect, ca după acele secunde, plus moaca Lolitei care râde (probabil crede că fac vreun joc de roluri, vreo scenetă maimuțărită de-a noastră, mamă cu triplă personalitate ce sunt?), îmi dau seama ce aiurea a sunat, cât de simplu era să mai iau o gură de aer și să iau lucrurile jolly și fără emoții inutile. E al naibii de greu uneori.
Cine reușește tot timpul? Nimeni, probabil…
De fapt, arătați-mi-o/mi-l dacă există. Vreau ca Toma necredinciosul să cred. Bine, și la ce mi-ar folosi? Tot la mine este problema (să zicem generic așa). E greu să fii de gardă, să faci totul după cartea de parenting, să nu se lase cu supărări, să îți ții firea astfel încât să nu simți că o iei razna, să nu cazi pradă condiționării. Sunt pe baricade oricum.
Parentingul este ca un teren de joacă, nu câmp de bătalie cu copiii. Poate bătălii de sentimente cu tratate de iubire necondiționată.
Citește și:
Nu te lăsa deturnat de pe drumul cel bun!
10 obiceiuri prin care să-ţi întăreşti relaţia cu copilul tău
Cum să-ţi vindeci rănile interioare ca să fii un părinte mai calm
12 sfaturi pentru educaţie fără pedepse
