Sau de ce mamele simt nevoia să compare copiii? Mamele, această categorie aparte de oameni, dezvoltă, odată cu nașterea, și sentimente mai puțin nobile.
Pe lângă teama aia paralizantă că ceva rău i s-ar putea întâmpla odraslei, teamă pe care, cu siguranță, o vom duce cu noi în mormânt, mai avem și obsesia comparațiilor. Începe din grijă față de creatura fragilă pe care o iubim cu prețul vieții, din necunoscut și, pe nesimțite, se transformă într-un mic monstru verde cu mai multe fațete: invidie, comparație, laudă.
“Copilul meu doarme toată noaptea de la două luni.”
Ei, ghinion! Uite că a mea a dormit toată noaptea de la trei (3 – TREI) ani. Ani, exact. Până atunci, pavor nocturn noapte de noapte, treziri în țipete din zece în zece minute, alintat, mângâiat, ținut în brațe, adormit zece minute, repetat. Și, ca prin minune, după trei ani, totul a intrat în normal. Mai puțin somnul meu, desigur, care va rămâne stricat pe vecie.
“Copilul meu a stat în fund la patru luni.“
Na belea! Al meu a stat în fund pe la nouă luni. Mergea de-a bușilea, dar în fund tot nu stătea! E drept că nici n-am pus-o între perne și nici n-am susținut-o, am considerat că o sa stea ea cândva, când musculatura îi va fi suficient de dezvoltată (medicul afirma că e). Și, ce să vezi? A stat!
“Copilul meu a mers la zece luni. “
Al meu, nu. Al meu a mers la un an și trei luni. Nu m-am plimbat cu ea la 90 de grade (lumbago nu e durerea mea favorita), nu am ținut-o de mâini, nu am forțat-o în nici un fel, pe același principiu că va avea o viață la dispoziție să meargă, așa că bine ar fi să nu îi suprasolicit osătura ca să am eu motiv de fală. Și, când a mers, a făcut-o perfect după o săptămână de ținut de mânuță. Și de atunci tot merge. Și aleargă. Într-una. Dar asta este altă discuție.
“Copilul meu a vorbit perfect la doi ani. La trei ani deja recita Eminescu. “
Ok, sunt răutăcioasă cu Eminescu, dar ați prins ideea. A mea, din nou, codașă la puncte de bifat cât mai timpuriu în dezvoltarea ei. Pe la doi, ani doar tată-său și eu o înțelegeam. Mă uit cu nostalgie la filmulețele cu ea și mă minunez cum de o înțelegeam, că zău că nu era tocmai coerentă. Șosetele erau ”fefe”, tramvaiul era ”vaian”, serviciul era ”vichi”, ceaiul era ”cheai”, câine era ”chine”, iar ”carne”a era ”cane”. Greu, este? Însă era adorabilă, vă garantez!
Copilul meu înoată perfect, copilul meu vorbește engleza și germana, are centura galbenă la aikido de la patru ani, citește de la cinci, cântă la instrument de la șase ani și lista poate continua, noroc că experiența mea este limitată la 6 ani. Urmează școala, concursurile, liceul de renume și facultatea prestigioasă, sunt convinsă.
Cui folosesc comparațiile?
De unde nevoia asta acută să ne lăudam cu copiii noștri? Este evident că îi iubim, că pentru noi sunt cei mai cei, dar să nu uităm că pentru cei din jur lucrurile nu stau tocmai la fel. În afară de părinți, bunici și, poate, câțiva prieteni apropiați, vă garantez că pe nimeni nu interesează ce performanțe fenomenale au înregistrat picii. Vor zâmbi de complezență și vor schimba subiectul. N-ar fi cumva indicat să ne oprim? Să nu ne mai spamăm colegii si prietenii? E doar o idee, simțiți-va libere să mă contraziceți.