Zilele trecute, m-am întors din oraș cu brațele pline: două sacoșe cu hăinuțe și pantofi, plus un joc cu întrebări și răspunsuri. Toate pentru fetița cea mare (patru ani), nimic pentru băiețel (doi ani).
Așa a fost să fie. Îmbrăcămintea, la mâna a doua, am primit-o de la o prietenă a cărei fetiță e cu doi ani mai mare decât a mea, iar jocul mi s-a lipit de mâini într-un supermarket în care intrasem să iau mâncare.
Când am ajuns acasă, fericită nevoie mare, fata a început să probeze hainele și, după ce se admira în oglindă cu fiecare ținută, mergea la tatăl ei, spunând: ”Uite, tati, ce mi-a adus mami!” A durat mai bine de o jumătate de oră parada modei, apoi i-a arătat soțului și jocul cel nou, cu aceeași replică: ”Uite, tati, ce mi-a adus mami!”. Cel mic o urma ca un cățeluș, când în dormitor să se schimbe, când în hol la oglindă, când în biroul soțului să se laude. După ce s-au încheiat prezentările, puștiul s-a dus în bucătărie, a luat o farfurie albastră, din plastic, de unică folosință, și s-a dus mândru cu ea în biroul soțului: ”Uite, tati! A adus mami! Pentru mine!”
Episodul m-a amuzat și m-a întristat totodată. Copilul ar fi vrut și el un cadou de la mama lui, dar, pentru că ea n-a fost nici inspirată și nici corectă, alegând să-l bucure doar pe unul dintre copii, s-a descurcat singur.
Nu m-am străduit niciodată să-mi tratez copiii la fel. Pentru că ei sunt diferiți și ce-l bucură pe unul îl lasă rece pe altul. Cel mic nu a dat niciodată semne de supărare când sora lui a primit ceva și el nu. Ea, în schimb, nu acceptă asta.
Încerc să-i ofer fiecăruia ce-i place, ce-mi cere, ce cred că i-ar plăcea și ce i se potrivește.
Ei îi place să ne îmbrățișăm, să ne mângâiem, să ne spunem dulcegării. Lui îi place să ne luptăm, să mi se urce în spate, să-mi plimbe mașini prin păr. Ei îi place să o pup pe năsuc, pe obrăjori, pe frunte, în timp ce toarce ca o pisică. Lui îi place să-i gâdil tălpile cu nasul, să mă întrebe dacă ”pute tare” și eu să mă strâmb și să ”leșin” din cauza mirosului. Ei îi place să adoarmă lipită de mine, cu capul pe mâna mea. El mă dă la o parte, nu am voie nici să-i ating perna când se culcă. Ea vrea să-i vorbesc despre infinit și să-i citesc cărți despre prietenia și iubirea dintre animale. El vrea despre mașina de gunoi, vidanjă și mașina care aspiră frunzele de pe stradă.
24 de ori din 24, 7 zile din 7, cu asta mă ocup: răspund la nevoi și la dorințe, le anticipez, le ghicesc, mă conformez. Pentru că mor de dragul lor și în momentul acesta din viața mi se pare că nimic nu e mai important decât să-i slujesc. Pe fiecare, după nevoi și dorințe. Când greșesc, mă taxează. Uneori direct, cu vorbe grele și crize de nervi, alteori subtil, fluturându-mi pe sub nas o farfurie albastră, de unică folosință.
