Vocea ta: Cum mă distrez la Serile TDM

Cristina Buja

Sttt! Secret! La Serile TDM, părinții chiar se distrează

Mă rog, unii mai mult și alții mai puțin…

Am fost la Serile TDM (nu la toate, deși mi-aș fi dorit). Îmi plac și nu doar pentru că sunt Vocea TDM, ci pentru că sunt bine organizate, aduc oameni faini, capabili să îți vorbească empatic, ca de la egal la egal, cunoști alte mămici și nu în ultimul rând, afli o puzderie de informații necesare. De altfel, poți veni cu copiii când nu ai cu cine îi lăsa. De cele mai multe ori sunt organizate, în paralel, ateliere pentru ei. Dacă e măricel, îl poftești la locul de joacă și te rogi să steie, dacă e mai mic, îl iei cu tine la discuții.

”Cere ți-ți. Eu n-am”

Eu am fost și cu și fără David. Cam prefer „cu”. Dacă rămâne cu domnul acasă, cel puțin jumătate din întâlnire butonez telefonul, plus că risc să nu prind finalul, atunci când se încăpățânează să demonstreze teoriile lui ta-su: „Nu e bine să pleci de acasă când doarme”. ”Lasă-l mâncat, sigur nu va vrea altceva decât sân”. ”E ok să stai două ore, un minut peste și începe să miorlăie la ușă”.

Apoi mesajele dintre noi sună cam așa:

Eu: -”Sunteți bine?” El:  ”Hmmm .. da”.  Trec două-trei minute: ”Te cam caută”. Alte două-trei minute: ”Vezi că începe să miorlăie”. Alte, poate, cinci-șase minute: ”E supărat”. După un sfert de oră (Aha! Exagerez!): ”Cere ți-ți. Eu n-am”.

Ete, mai șezi calmă, cu dosul pe scaun, dacă poți. Și când deja ajung la metrou, primesc iar mesaj: ”S-a liniștit. Poți să mai stai dacă vrei”. Recunosc, visez parțial la momentul când îmi va scrie „A zis David că poți să vii mâine”.

Așa că prefer să îl iau cu mine. De obicei suntem ăia care stau pe jos și rup șervețele, o metodă eficientă de a-l ține ocupat o vreme bună. Când se plictisește începe să tragă de vecinii care își permit să nu îi adreseze un cuvânt, o privire, o grimasă măcar. Adevărul e că, fără el, ratam câteva momente memorabile.

La ultima întâlnire, în timp ce îl alăptam, destul de discret, trece pe lângă noi un băiat isteț foc de vreo cinci ani, poate mai mult, nu știu să estimez ce depășește un an și două luni. Aruncă o privire pierdută, apoi face repede stânga împrejur și îmi adresează, gesticulând:
– Eu nu înțeleg! De unde iese lapte?
Mă pierd inițial, râd cu poftă, David tresare puțin dar își vede în continuare de treburile lui, îi explic:
– Când un bebeluș trage cu buzele, iese lapte pe care îl înghite.
Satisfăcut, mă liniștește:
– Aaa…  am înțeles.

Trece mai departe la domnul rotunjor din fața mea, viitor tătic, judecând după doamna însărcinată cu care venise. Se uită atent la el și … bombă:
– Vedeți că vă cade burta.
– Hmmm! Ce? Poftim? domnul, vizibil, mai pierdut decât mine.
– Aveți burta mare, dacă vă explodează?

Nu știu ce replică a urmat, nu puteam auzi din cauza râsului meu pe înfundate. Ce-i drept, nu sesizam o diferență foarte mare între burțile celor doi, pun pariu că și prietenii mai curajoși fac bâză de ei.

La altă întâlnire ședeam concentrată la subiect, cu David în brațe. Deodată simt un copil agățat de piciorul meu. Ok, verific, copil la purtător, deci nu-i al meu. Ridică și el privirea, vede că nu sunt cine se aștepta să fiu, țipă și fuge. Hai măi, că nu-s așa zgripțuroaică … sper.

Sunt tare haioși copiii și dureros de sinceri uneori, așa-i?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa