De obicei lumea cumpǎrǎ douǎ bilete pentru Paris
… pentru a-şi împǎrtǎși dragostea și pentru a se bucura de farmecul orașului.
Dacǎ e sǎ mǎ întrebați pe mine, aș spune cǎ Tușnadul este cel mai romantic loc de pe Pǎmânt, diferența între el și Paris fiind persoanele cu care le-am vizitat. La Tușnad am fost atunci când ne-am decis sǎ ne cǎsǎtorim și eram cei mai tineri vizitatori ai localitǎții, restul fiind oameni veniți la diverse tratamente.
Parisul l-am vizitat în martie anul acesta împreunǎ cu soțul şi cei doi copii (de cinci, respectiv trei ani). Nici nu eram în cǎutare de romantism atunci când am planificat excursia în Franța, ci cu setea “vrem sǎ vedem, vrem sǎ bifǎm!” Recunosc totuși cǎ nu am vǎzut atâtea cupluri care sǎ se sǎrute pe stradǎ nicǎieri ca în Paris; nu erau vizitatori, ci francezi.
Copiii vor cere la toaletǎ fix când sunteți într-un loc în care nu gǎsești toaleta
Ȋn orice oraș nou pe care îl vizitezi dorința este sǎ ajungi la cât mai multe din obiectivele turistice celebre pe care le are. Ești conștient cǎ având cu tine doi copii e posibil sǎ nu îți atingi țintele; studiezi, faci trasee, te interesezi de transport și cazare, sperând cǎ nicio problemǎ medicalǎ nu se va abate asupra familiei, asta fiind o piedicǎ realǎ. Ȋncerci sǎ te educi sǎ fii calm când repeți: “Cine vrea la toaletǎ, ACUM, pentru cǎ apoi nu avem unde sǎ intrǎm!” gândindu-te cu groazǎ cum copiii vor cere la toaletǎ fix când sunteți într-un parc sau o parcare subteranǎ în care nu gǎsești toaleta.
Nu m-am gândit intens dacǎ sunt “mamǎ fericitǎ de bǎiețel” sau “mamǎ fericitǎ de fetițǎ”, însǎ în concediul acesta m-am bucurat de vreo patru ori de cât e de bine sǎ ai bǎiat atunci când îl trec nevoile fiziologice “mici” si ai la dispoziție sticle din plastic; noi femeile nu ne-am descurca cu o sticlǎ de jumate’ oricum am întoarce-o.
Parizienii au fost foarte drǎguți cu noi: nu s-au supǎrat atunci când fiul nostru a vǎrsat o canǎ plinǎ cu cafea pe podeaua si canapeaua dintr-un celebrul lanț de coffe-shop-uri; proprietarul apartamentului pe care l-am închiriat pe timpul șederii în oraș, nu a fǎcut vreo crizǎ când și-a vǎzut ușa de la șifonier scoasǎ din balamale, evident tot de Vlad (țin sǎ precizez cǎ era mobilǎ veche din lemn masiv, foarte frumoasǎ).
Când am ieșit o datǎ din metrou cu harta în mânǎ și copiii roind la propriu în jurul nostru, un domn ne-a întrebat dacǎ avem nevoie de ajutor. La Sacré Cœur am avut parte de sprijin care ne-a luat pânǎ și pe noi adulții prin surprindere: Vlǎduț vǎzuse trenulețul care îşi aştepta cǎlǎtorii pentru un traseu pe platoul Bisericii; bǎiatul a început sǎ urle şi sǎ batǎ din picioare: voia sǎ urcǎm în el; aş spune o situație banalǎ, caracteristicǎ unui copil de trei ani. Ȋncerca sǎ obținǎ prin demonstrație de forțǎ ce noi îi spuneam cǎ nu e permis.
Un comerciant din zonǎ a început sǎ țipe atât de tare încât îl acoperea pe fiu-miu; rostea în francezǎ cuvinte: nu îl certa, omul voia doar sǎ îl intimideze pe copil. Vlad s-a oprit din tropǎit, intrigat fiind cǎ cineva urlǎ mai tare decât el. Situația m-a amuzat: omul a reacționat în acel fel fǎrǎ sǎ aibǎ vreo problemǎ cǎ o sǎ parǎ dus cu pluta; eu n-aş avea tupeu sǎ o aplic, probabil de aceea a şi funcționat: era ineditǎ.
Parisul are multe borduri, postamente, Vlad a fǎcut luciul celor din fața Luvrului, Notre Dammes şi Moulin Rouge. Deşi am circulat cu metroul, am mers foarte mult şi pe jos, iar Vlad a mers mult cu “capu’” – aşa cerea sǎ îl purtǎm pe umeri. De îndatǎ ce îl puneai jos, începea sǎ alerge în toate pǎrțile, având energia conservatǎ; cum ne puneam în mişcare pe modul “plimbare spre X” cerea din nou sǎ fie transportat. Ȋn a treia şi utima zi de mers prin Paris, Eva a zis: “Eu cât trǎiesc nu mai merg sǎ vizitez nimic! “. Nu am avut nici înainte de excursie impresia cǎ ai mei copii vor fi impresionați de clǎdiri impunǎtoare, strǎduțe cochete, însǎ ei ştiau cǎ dupǎ acele zile vor ajunge în Disneyland; au înțeles cǎ întâi ne facem noi damblaua, apoi ei. Din cauza unei caricaturi cu Monalisa, Eva a rǎmas cu impresia cǎ Monalisa e femeia cu mustațǎ; deși i-am arǎtat pe internet tabloul original continuǎ sǎ îmi vorbeascǎ despre ea referind-o ca”Monalisa aia cu mustațǎ”.
“Mǎ mǎnâncǎ culuuu!”
Ȋn avion, în drum spre România, au fost douǎ situații pe care le putem cataloga ca fiind jenante, din mai multe motive: oamenii din jur ştiau româneşte, deci înțelegeau ce zice Vlad; îl apucaserǎ destǎinuirile în gura mare: “Mǎ mǎnâncǎ culuuu!” iar la decolarea avionului striga: “CADEE?!” Am râs la ambele afirmații pentru cǎ m-am gândit cǎ multǎ lume le simte în momentul ǎla, dar nimeni nu le zice.
Ne-a fost dor de România, deşi am lipsit doar o sǎptǎmânǎ. Ȋn apropiere de Sighişoara, prin care am trecut în drum spre casǎ, am întâlnit doamnele care oferǎ plǎceri pe bani la marginea şoselei. Am început sǎ îi zic soțului: “Uite, fetele! Ȋs la serviciu!” Eva ne-a întrebat despre ce fete vorbim, iar eu i-am rǎspuns cǎ de cele care fac semne şoferilor şi vând bilete de trecere. Fiicǎ-mea a zis seninǎ: “Şi eu vreau sǎ fac asta când voi fi mare! E foarte simplu sǎ dai bilete!”
Nu ne-am muta în Paris. E minunat, dar nu ne-aş vedea locuind acolo.