Descântece, potcoave și talismanele care aduc noroc
La mine în familie se țin anumite credințe, obiceiuri sau cum s-or numi. Unele îmi plac sincer (sunt așa de copilărești!), altele nu.
Sunt distractive
Pe altele le tolerez că sunt distractive, pe altele le aplic (poate o fi având dreptate mama, hmm!). De exemplu, descântecul, ața roșie să nu îi fie de deochi sau să îți poarte noroc, să împărtășim copilul duminica, să avem o potcoava de noroc, să purtăm pietrele zodiei (asta e de la soț și de la mama-soacră).
Și, da, recunosc că nu am pus brățară roșie la mâna fetei mele. În schimb, am descântat-o de deochi, de câteva ori. Bine, mai mult mama. Ei, aici la partea cu descântecul intervin, uneori, și pentru mine. Mă ”suflă” mama și prin telefon. Așa spunem noi la descântec deoarece ”fugi deochi, fugi deochi” se face la frunte – adică cineva te răcește ușor pe creștet cu suflarea, în timp ce rostește aceste cuvinte. Suflă mama prin telefon și trece, de cele mai multe ori. Tocmai am zâmbit, da!
Au toate astea vreun efect? Sigur. Am vorbit cu cineva drag, ne-am amuzat cum că s-a uitat cu ochi invidioși nu știu cine, ne-am alintat cu descântecul, și, gata, am uitat de durerea de cap sau ne-am eliberat de agitație, un pic. Sau poate între timp am luat un ”hap” din dulapul cu pastile.
Cred în așa ceva?
Nu chiar, dar îmi place tradiția asta. O știu de mică. Intră, cum s-ar zice, în brandul familiei. De când cu Loli mică, orice, dar orice fel de talisman (capăt de ață, bănuți, cruciulițe, mai nou, potcoava) atârnă de patul ei. Să îi aducă liniște, somn neagitat, să crească (în greutate, da!) să fie acolo. Poate, poate sunt de folos.
Dacă m-am împotrivit?
La început, da. Apoi, nu. Fiecare obiect a venit cu o poveste: cruciulița e de la mormântul sfânt (mama socră nu putea fi refuzată), ața e de nu știu unde, banul e de argint și e moștenire de familie, potcoava e de la târg, în plus e blagoslovită de tata. Mi se pare prea amuzant și, oricum, de ținut minte pentru Loli când va fi mare.
Ce rost ar avea să nu fiu de acord?
Nu e nimic aiurea intenționat. E grijă pentru copil. Cum la sfaturi de mâncare și de crescut copiii se abțin (știu lecția cu progenitura și nora care rotește ochii când vin cu prea multe idei care încep cu ”pe vremea mea”), măcar cu tradiționalele leacuri, talismane să primească accept.
Tata săptămână trecută, după toate controalele Lolitei, s-a gândit să îmi ridice moralul, să dea și de lucru, mai exact ceva de joacă, nepoatei. Cum? A cumpărat o potcoava mică din parc. Apoi a scormonit el printre fundele fetei și, după ce-a ales-o pe cea roșie, a legat-o de piciorul patului. Să-i surâdă norocul! Mai zi ceva. Așa să fie!
Cu roșu la încheietura sau nu, cu potcoava sau fără, Loli este talismanul nostru drag. Este dragostea noastră. Cred că e valabil pentru orice părinte, copiii sunt talismanele lor. Norocul nostru e că ne iubesc oricum am fi. Și buni, și răi. Iată lecție, de fapt, de reținut din toată treabă cu ce ne poartă noroc. Doar aici am vrut să ajung.
