Vocea ta: Citiți-le copiilor! Niciun desen animat nu poate înlocui vocea plină de dragoste a mamei

Daniela Havarneanu

Glasul mamei, leagănul poveștilor. Cristi a fost un copil cuminte. Acel copil pe care orice mama și l-ar dori. Cuminte chiar înainte de a se naște! Am avut noroc! O sarcină fără probleme, o naștere ușoară, un copil de nota zece: mânca, dormea… și iar mânca, și iar dormea, așa încât, în primele două-trei luni de viață, nu am reușit să mă dumiresc ce culoarea aveau ochii lui.

Erau verzi. Verzi sunt și acum.

Pe la trei luni și jumătate, scruta cu privirea tot ce mișca în jur. Era atent la toți și la toate și, deși nu articula vreun sunet mai pe „limba mea”, știam că înțelege tot ce se întâmpla dincolo de pătuțul alb. M-am apucat, așadar, să-i citesc povești din mulțimea de cărți pentru copii pe care le cumpărasem cu luni în urmă.

Îi citeam cu intonație, fără să sar pasaje. Îl urmăream în timp ce-i citeam. Expresia feței i se schimba cu fiecare ton din glasul meu: zâmbea sau se încrunta, se îmbățosa și apoi se relaxa, își țuguia buzele a nemulțumire… și-apoi adormea.
Am mieunat, am lătrat și am făcut ca purcelușul pentru copilul meu. M-am maimuțărit pentru el. Și, mai târziu, el pentru mine…

Am continuat cu cititul până pe la vârsta de un an și jumătate, doi, când am fost nevoită să-l duc la creșă.

Mimica lui era, de-acum, însoțită de gesturi. La partea cu zâne ma mângâia, mă săruta delicat pe frunte, îmi prindea mâna într-a lui și mă privea îndrăgostit așteptând partea cu zmeii, la care se ridica în picioare în vârful patului, de parcă un arc l-ar fi propulsat instantaneu.

Își scotea sabia imaginară din pantalonii de pijama și se lupta aprig, exersând mișcări care mai degrabă păreau cele din „Kungu-fu Panda” decât ale unui viteaz cu sabie. Se așeza apoi în funduleț și mă prindea din nou de mână, pregătindu-și mimica pentru povestea cu lupii sau balaurii cu foc. Tremura din toate încheieturile  de frică, după care țâșnea din nou în picioare și mă apăra bărbătește.

N-as fi pierdut acest spectacol pentru nimic în lume

Cu toate astea, cititul poveștilor, însoțit de show-ul de rigoare, a devenit un „ritual” din ce în ce mai rar, până când s-a pierdut de tot.

Într-un sfârșit de săptămână (copilul mergea la creșa săptămânală), l-am luat mai devreme decât de obicei. Să fi avut trei anișori atunci. Eram foarte obosită și nu-mi doream decât să ajung acasă mai repede și să „facem nani” împreună, considerând că și el trebuia să fie la fel de obosit ca mine, nefăcându-și, la creșă, somnul de după-amiază.

Poveștile sunt importante

Ajunși fiind, ne-am culcușit amândoi în patul mare din dormitor. N-a protestat în vreun fel, dar nici nu părea c-ar adormi prea repede. Se întorcea, se frichinea, iar când îl priveam cu coada ochiului se prefăcea ca doarme. I-aș fi citit o poveste. Știam că-i place și-i lipsește. Dacă aș fi avut în acel moment un casetofon și casete, aș fi apăsat cu siguranță butonul „Play” și poveștile s-ar fi povestit singure.

Am ațipit pentru câteva momente, timp în care el s-a deplasat cu mișcări lente, parcă ale unei feline la pânda, până la noptiera pe care erau „uitate” cărțile noastre de povești. Mă întreabă în șoaptă:

– Vrei să-ti citesc o poveste să adormi?

Nu știa să citească încă, dar curiozitatea m-a trezit și i-am răspuns: „Da”!

Deschide ostentativ cartea pe undeva pe la jumătate și, cu un aer serios, mă privește mândru. Apoi începe să-mi „citească” câteva povești. Poveștile pe care eu i le-am citit. Poveștile pe care le-am inventat uneori și de care nu-mi mai aduceam aminte, odată încheiate. Mi-a „citit” cu intonație în glas, așa cum îi citeam eu. Fără să sară pasaje. Cuvânt cu cuvânt, ton cu ton.
La a treia, m-am simțit datoare să-i ofer și eu spectacolul pe care mi-l oferea el. Le-am iubit pe zâne, m-am bătut în vârful patului cu zmeii și monștrii, am făcut Kung-fu, karate și mi-am „plimbat” sabia prin aer, apărându-l de toate relele, așa cum mă apăra el.
Când a terminat de „citit”, a pus cartea pe noptieră și am adormit îmbrățișați. Misiune îndeplinită. Și a lui, și a mea…

Dragi mămici, nu renunțați vreodată la poveștile de adormit copiii… și nu numai. Citiți-le cu glasul vostru. Niciun audible sau video de azi nu va înlocui, în sufletul lui, vocea caldă și plină de dragoste a mamei. Niciun glas nu-i va suna vreodată mai frumos decât glasul mamei lui, fie el și atunci când imită grohăitul celor trei purceluși.

„Efortul” vă va fi răsplătit însutit, cândva, undeva… pe patul din dormitor, care va deveni scena spectacolelor amuzante pe care nu le veți uita niciodată. Nici voi, mamele… nici ei, copiii…

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa