Sebastian aude cheia intrând zgomotos în ușă și năvălește abrupt pe hol. Îl aud cum vine tropotind de parcă dau turcii. Deschid și prima imagine pe care o văd este copilul meu cu bucle, zâmbind larg, în expectativă, nerăbdător să pună întrebarea-magică: „Ce mi-ai adus?”
Mi-e drag să-l văd întâmpinându-mă, chiar dacă prima lui dorință nu este neapărat aceea de a mă vedea necondiționat. Cel puțin așa pare, dacă nu arunci o privire mai în adâncul comportamentului lui, pentru a-i înțelege determinările subterane.
Sebastian așteaptă ceva dulce, oricât de mic. Un ou cu surprize, un mic baton de ciocolată, de fapt, orice cu ciocolată, cremă de vanilie sau, în tot cazul, o umplutură voluptoasă care să-i încarce gurița de plăcere. Abia după aceea putem vorbi despre ce a mai făcut el în ziua respectivă, ce a mâncat, cu cine s-a jucat, dacă s-a distrat sau și-a făcut prieteni noi. Informațiile par a fi contra cost, iar puișorul meu cu părul creț nu e dispus să zăbovească prea mult la taclale. „Hai să jucăm Baba-oarba sau v-ați ascunselea!”, propune el scurt, fără să aștepte neapărat o aprobare. Nu are aerul că negociază, pare doar că anunță programul serii – cu toate că, de multe ori, primește și sugestiile noastre de joacă.
„Nici măcar o Eugenie nu mi-ai adus?”
Sebastian îmi amintește de mine când eram mică și frenezia cu care așteptam desertul delicios venit tocmai de la serviciul mamei. Vremurile erau altele, iar oul de ciocolată de azi era, acum 20 și ceva de ani, o eugenie crocantă cu gust de margarină, napolitane vrac sau halva sfărâmicioasă (pe care o detestam). După 90, oferta s-a schimbat, la fel și pretențiile mele. Sebastian îmi amintește și de revolta mea aprinsă din zilele în care părinții nu îmi aduceau nimic de la serviciu, „Nu am, mamă! Azi nu am. Lasă, poate mâine!” și de nevoia mea neîmplinită de a primi ceva dulce, oricât de mic. „Nici măcar o eugenie nu mi-ai adus?”, „Nu are mama. Vrei să-ți fac friganele?”, „Nu vreau prăjeli cu zahăr, tu nu-nțelegi?!”
Sebastian știe că mama sau tata au zilnic ceva pentru el, „ceva” ce nu-i mai mare, în medie, de 20-30 de grame de ciocolată. E mai degrabă o tradiție ce îmbină plăcerea copilului cu gestul afectuos de a oferi. Zilnic, pe lângă dragoste, și joacă, și distractie, Sebastian primește o mică bucurie dulce. La început mă gândeam că pentru el sunt doar o cofetărie ambulantă, la care băiețelul năzdrăvan vine regulat, pentru aprovizionare. Gândindu-mă la cantitatea în sine a produsului pe care-l cere și la constanța cu care face acest lucru, mi-am dat seama că așteptarea ține mai degrabă de rutina zilnică, pe care o creează fiecare familie în parte pentru a asigura confortul afectiv al copilului.
Sebastian nu este neapărat pragmatic sau răsfățat, „Eu voiam ceva dulce, nu jucărie!”, spune el întristat în zilele în care încercăm să sărim ciocolățica. Plăcerea lui de a consuma mult așteptatul desert poate avea în spate o nevoie, după cum o nevoie se află în spatele fiecărei acțiuni umane, de la de bază, până la cele afective, intelectuale etc. Așa cum am aflat de curând citind cartea „Comunicarea non-violentă – Un limbaj al vieții” de Marshall B. Rosenberg, tot ceea ce facem arată (sau ascunde uneori) o necesitate pe care o avem în momentul respectiv: de atenție, de afecțiune, stabilitate, conectare, autonomie, libertate, acceptare, de validare a noastră ca indivizi.
Din acest motiv, îndeosebi în situațiile când oamenii își ascund aceste nevoi, ceea ce se întâmplă involuntar în cazul copiilor, se impune decodificarea și înțelegerea a ceea ce se află în spatele unui anumit comportament.
Să luăm exemplul copilului ce vine întristat de la grădiniță pentru ca X i-a luat creionul, Y i-a stricat construcția din plastilină sau „doamna” l-a pedepsit/ certat/ făcut de rușine” (da, e medieval de frecvent!), atunci el va adopta acasă un comportament dificil (retincență la cerințele părinților, nervozitate) fără să spună clar de ce face așa. În primul rând, pentru că nu are instrumentele necesare. Nu a fost poate încurajat să comunice sau mediul grădiniței i-au indus o stare temporară de neîncredere. Dacă acasă părinții nu înțeleg că în spatele dispoziției nefericite a copilului se află o tristețe și niște nevoi neîmplinite ale acestuia, atunci vor sfârși prin a-l învinovăți sau chiar mai rău, adăugând astfel problemei inițiale una nouă.
Așadar, înainte să judecăm orice faptă a unui copil, datoria noastră este de a privi dincolo de ea, pentru a descoperi nevoia autentică a acestuia. În forma lui benignă, neabuzivă, „Ce mi-ai adus?” poate ascunde nevoia de atenție, afecțiune, stabilitate, momentul copilului de răsfăț, conectare cu părinții sau doar unul din felurile prin care cel mic știe că îl iubim.
