E frumos să fii mamă, dar sunt și lucruri care mă enervează
Ce mă mai enervam atunci când copiii erau (mai) mici şi mă mai plângeam şi eu pe unde apucam că mi-e greu, că-s obosită, că nu mai pot şi alte d-astea şi primeam câte-un zâmbet condescendent şi replica „Las’, că astea-s nimicuri, să vezi tu când or mai creşte!”.
Mă zburleam (în mine) ca o pisică şi mă gândeam că eu abia aştept să crească, să fie mai independenţi, să nu-mi mai tragă oalele din dulap, să nu mai schimb scutece, să nu-i mai ţin de mână la fiecare pas, să pot sta şi eu pe-o bancă în parc şi să-i supraveghez de la distanţă, să vorbească şi ei articulat, să am cu cine mă-nţelege.
Iată că veni şi vremea asta! Ştiţi faza aia, cred că pe facebook am vazut-o, care zice că, atunci când sunt mici, ne rugăm de copiii noştri să vorbească odată şi, când au crescut, îi rugăm să mai tacă odată? La faza asta sunt eu acum!
Şerban trăncăne şi trăncăne şi trăncăne! Trece printr-un puseu de personalitate pe care şi-o exprimă necontenit, în detrimentul nervilor mei. Una dintre fazele care mă irită la maximum este întrebarea frecventă Da’ ce se-ntâmplă dacă nu dormim/mâncăm/strângem hainele chiar acum? Ha? Ce se-ntâmplă, murim?
Încerc să-mi păstrez calmul şi să-i explic că nu, nu murim, dar trebuie pentru că… şi mă lansez în explicaţii despre beneficiile somnului, importanţa nutriţiei, a ordinii. Plic-ti-si-tor! Sau „plicsititor”, cum ar spune Iulia. Evident că, după ce am emis vreo cinci cuvinte, copilul nu mă mai ascultă. Şi mă enervează iar! Dacă scurtez explicaţia la tradiţionalul „pentru că aşa e bine/aşa trebuie!”, Şerban se enervează. Am făcut un pact zilele trecute cu el, admiţând deopotrivă că fiecare dintre noi doi se enervează la fel de repede: atunci când observăm că celălalt s-a enervat, ne postăm în faţa lui şi spunem Stop!, moment în care enervatul se opreşte şi numără Unu-mami, doi-mami şi tot aşa până la zece. Dacă m-am enervat eu, eu trebuie să număr Unu – Şerban, doi – Şerban, aţi prins ideea. Moştenitorul averii s-a declarat foarte încântat de demersul nostru, i s-a părut o joacă faină şi a fost foarte fericit când a constatat că Mami, chiar funcţionează! La el! Eu nu mă calmez instant, dar e un bun prilej de a-mi reconsidera atitudinea.
Alteori mă enervez când îmi trânteşte frust Nu vreau! Unu- Şerban, doi – Şerban… Uit pe moment de rugăminte şi stau la pândă. Când se-ntoarce roata (căci tot facebook-ul ne-a învăţat că „fie roata şi pătrată/tot se-nvârte ea odată” –Tony Poptămaş) şi mă roagă el, îi răspund cu aceeaşi monedă: tu nu ai vrut să faci, nici eu nu vreau! Unu – mami, doi – mami…
Dar partea frumoasă a roții e că, pe partea cealaltă, sunt și lucruri frumoase.
