Când părintele începe să depindă de propriul copil…
Când rosteşti cuvântul ”mama” te gândeşti la fiinţa care ţi-a dat viaţă, ţi-a sprijinit fiecare pas, ţi-a deschis fereastra spre lume, ţi-a îndreptat greşelile, ţi-a fortificat aripile, te-a încurajat să zbori şi te-a adăpostit la sânul ei când ţi-a fost teamă.
Greul vieţii începe abia când mama nu te mai poate sprijini
Spre ea ţi se întoarce gândul când lacrimile îţi udă obrazul, când spaimele îţi albesc nopţile, când durerile îţi macină somnul. Oricât de dificil pare uneori drumul vieţii, atâta timp cât mama e sănătoasă şi te sprijină, orice obstacol poate fi escaladat. Greul vieţii începe abia când mama nu te mai poate sprijini, când nu îţi mai poate alina dorurile şi mâhnirile. Greu este când ajungi să îţi vezi mama că depinde de tine, că e la fel de neputincioasă ca un bebeluş, că aşteptă ca tu să iei decizii pentru ea.
Am văzut-o căzută pe podeaua casei, cu gura strâmbă şi ochi de căprioară împuşcată. Încerca să mă mintă că nu are nimic. Gândul ei era să nu îşi sperie copiii, uitând că deveniseră, la rândul lor, adulţi. Am alergat înnebunită pe holurile spitalului, am lăcrimat pe furiş cu spaimă şi amărăciune în suflet, m-am certat cu lumea întreagă şi mai ales cu mine.
Mama mea devenise peste noapte un copil mare, speriat, neştiutor, nevolnic
I-am răspuns mamei cu calm şi răbdare la cele câteva întrebări repetate obsesiv, de mii de ori pe zi, exact cum îi explicam cândva copilului. Am spălat-o, am învelit-o, am hrănit-o cu linguriţa. Mama mea devenise peste noapte un copil mare, speriat, neştiutor, nevolnic. Mă simţeam ruptă de realitate. Parcă pluteam în derivă pe o mare infinită, neagră şi agitată. Nu era posibil ca puterea mea, pământul din care îmi trăgeam seva hrănitoare, să fi devenit deodată deşert, pustiu.
Anii au trecut greu. Unul câte unul au adus în vieţile noastre tot mai multe griji, tot mai multă durere, tot mai mult chin. Observăm cu tristeţe şi spaimă cum vederea i se estompează, cum gândurile i se întorc în timp, la vremea când era fizic o copilă, cum trupul amorţit i se împuţinează, cum face eforturi din ce în ce mai mari pentru a pricepe lucrurile simple.
Mama se mulţumeste cu tot mai puţin
Şi-a dorit să stea câteva zile la mine, să se bucure de pisicuţele mele, de liniştea casei mele, de nepotul ei, parcă prea repede crescut. I-am oferit tot ce mi-a stat în puteri. Dacă ar fi fost posibil, i-aş fi oferit în primul rând puterea, voinţa şi curajul meu, căci ele îi lipsesc. Nu este omeneşte posibil. Mama se mulţumeste cu tot mai puţin: torsul unei pisici, o linguriţă de dulceaţă, o glumă spusă de nepot, o felie de pâine unsă cu salată de vinete, o amintire de demult.
În preajma mamei, chiar şi în asemenea condiţii, mă simt uneori copil. Probabil din acest motiv m-am speriat ieri şi nu am ştiut cum să reacţionez când a deschis ochii şi m-a întrebat:
– Ale cui sunt pisicile astea? A cui este această casă?
Mai târziu şi-a revenit, însă eu am rămas cu sentimentul că e cumplit să îţi vezi părintele cum devine copil şi cum depinde de propriul copil…