Când ai timp să cugeți…
Așa aș vrea sa fiu doar cu mine uneori! Mi-e dor de mine și simt nevoia să stau cu mine, în mine. Să obsedez gânduri, amintiri, să stivuiesc sentimente și să ajung să fac ordine în emoții. Și, după asta, ca după o curățenie generală în casă, să contemplu, să stau. Să nu fac nimic, să am mintea goală, să stau confortabil la TV și să privesc la un documentar, film, muzică, nu contează. Să treacă timpul și să îmi fie lene, să zac în nesimțire și să fie așa bine.
E complicat să fii mulțumit tot timpul
Dar cum să reușesc oare? Nu, nu mă plâng. După fiecare zi îmi doresc asta. Așa cum îmi doresc momentele acelea de părinte liniștit, nestresat, bucuros că totul merge bine, se leagă toate, că viața e așa simplă și mulțumitoare. Numai eu par oarbă la partea asta. Dom’le e complicat să fii mulțumit tot timpul. Da, și să nu sară nimeni cu vorba tradițională cu ”luat totul” că mă uit urât.
Simt și recunoștință. Am o fetiță care a scos la iveală, din mine, curajul. Eram și înainte curajoasă, dar îmi lua ceva timp să mă/îl adun. Acum sunt neînfricată. Sunt precum mercenarii. Mă trimiți la luptă și lupt, tată! Dau de pământ tot ce e cu supărare.
Uneori simt cum mă învăluie mulțumirea
Ceva mai rar, dar e acolo. Precum mătasea cade de ușor și e așa liniștitor. Da, e bine, am făcut bine, ne este bine.
Sunt clipe în care iau foc. Ard în focurile mâniei și vreau să ard. Să mă sting apoi cu tot cu iasca de gânduri care m-a făcut vâlvătaie. Nu am nevoie de vreo tehnică de drămuit momentul. Nu! E bine să dai în clocot, să picuri fierbinte și apoi să vină liniștea.
Când îmi doresc ceva, fac lista în gând. Ce-mi lipsește? Nimicuri am, poate nu the latest, un acoperiș am, nu-i pe hârtie dar este deasupra capului, om lângă mine am, fetiță am. N-am niște gene, și până acum nu știu dacă e de bine sau rău. Am o gaură în centrul ființei mele și nimic din lume, nici un filon de aur nu le poate cumpăra. Nu sunt de găsit, nici de procurat. Asta îmi lipsește și mă macină precum piua condimentele. Mărunt și constant. Că nu pot face nimic. Adică pot face ceva să le suplinească. Aici sunt salvată. Și e grea, uneori, alergătură asta. Sunt și fericită. Recunosc greu starea asta sub atâtea care mă apasă și mă ridică zi de zi.
Nu e ușor să fii fericit, e greu să îți dai seama că ești
Cu toții știm ca e supraevaluată fericirea, ne îmbătăm cu vorbe de genul ”îți trebuie mult și din plin” ca să fii sau să ”o cauți în mărunțișurile din zi”. Asta e poezie și atât. Fericirea o simți, o lași să te cuprindă, nu o cauți, fericirea te găsește, nu ți-o dă nimeni.
Mai caut răspunsuri, uneori, dar parcă n-am voce. Nu mă fac auzită. Cerul e mut și eu mi-am coborât privirea. Am decis sa nu mă mai intereseze, caut eu cum cred că e mai bine. Dacă găsesc spun și la alții.
Atunci când am răgaz aș vrea să stau dar nu am stare. Tot fac ceva și dacă doarme mândra mea mai mult sunt pierdută. Aș face de toate și ajung să fac mai nimic din ce aș fi facut daca aveam timp. O păzesc să nu viseze urât și scriu…
Citește și:
Spuneţi-le mamelor că fac o treabă bună!
Motive să fim recunoscători pe care le subapreciem
Momente pentru care merită să fii mamă
