Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Diana Vijulie

Înainte să nasc primul copil, așteptările mele referitoare la ceea ce va urma erau destul de jos

Știu că vorbeam cu mama la telefon și ea îmi spunea că speră să fie un copil vesel și că, dacă am noroc, poate va fi la fel de cuminte cum fusesem eu.

”Un vis de copil”

Eu fusesem foarte cuminte. După vreo două săptămâni de plâns seară de seară singură în pătuț, eram liniștită. Îmi povestea mama cum stăteam singură în dormitor și doar ce mai trecea pe la mine între fiert două oale de scutece și una de ciorbă, doar ca să mă găsească zâmbitoare și fericită. Nu (mai) plângeam noaptea, nu udam patul, dormeam până dimineața târziu, adormeam singură. Când veneau musafiri, stăteam potolită în dormitor până când mă aducea și pe mine în sufragerie, când zâmbeam la toată lumea și treceam din mână în mână pe la toți. Apoi înapoi în pat, căci în sufragerie oamenii vorbeau tare, râdeau, mai fumau.

Eram un vis de copil, mai ales pe vremea aia când mama nu avea mașină de spălat rufe, se ducea la serviciu de luni până sâmbătă, iar timpul liber și-l petrecea stând la cozi la carne și la ouă, pe care eu le scuipam apoi cu boltă (na, nu eram nici eu chiar perfectă).

Dar să ne întoarcem înapoi la zilele noastre, unde mai pui și că peste tot unde te uiți vezi doar copii model. În reclame, bebelușii dorm toată noaptea. În filme, părinții îi pun, pur și simplu, în pat, îi pupă pe obraz și le sting lumina, iar ei adorm. În parc am văzut chiar o fetiță care adormise dându-se în leagăn. Aproape toți dorm în cărucioare.
Copii model, vă zic. Toți ceilalți sunt copiii lumii

Nu voiam decât un copil sănătos

Eu nu visam la asta. Nici pe departe. Nu voiam decât un copil sănătos. Nu mă interesa cum va dormi, dacă va râde, dacă va plânge, ci doar să fie sănătos, să aibă două mâini, două picioare, 20 de degete împărțite corect, un cap, două urechi, organe interne la locul lor.

Iar dacă m-ar fi întrebat cineva cum aș vrea să fie pe termen lung, aș fi zis că (în afară de a fi sănătoasă) îmi doream să fie bătăioasă. Nu fizic, dar să știe ce vrea. Să lupte pentru ceea ce-și dorește. Să nu cedeze ușor, chiar dacă asta ne-ar fi făcut viața mai complicată nouă, părinților. Să fie încăpățânată. Să nu fie moale cum eram eu, timidă și șovăielnică.

Și a venit. Un boț mic de Vanda Mică, 51 de centimetri și 3 kilograme și ceva de personalitate debordantă. De încăpățânare sănătoasă. De omuleț decis.

Nu, nu era cum fusesem eu. Nu adormea singură (haha, ce glumă bună!), nu stătea singură, ce să mai… Nu era un copil cuminte. Și vai, ce-mi mai plăcea de ea.

Eu, care nu mai avusesem copii și care nu știam ce să fac, aveam nevoie de o profesoară bună, care să nu tolereze greșeli, care să știe ce să-mi ceară. Care să fie vocală ca să se asigure că ascult de ea. Bine mi-a mai prins că nu m-a lăsat să fac prea multe greșeli.

Și la fel de bine mi-a prins că nu am avut așteptări prea mari. Mi-aș fi dorit ca înainte de naștere să nu aud doar povești frumoase, cu copii de pus în ramă. Dacă ajungeam să sper la așa ceva? Dacă intram apoi în panică și în depresie că am un copil defect care nu doarme toată noaptea, care plânge, care nu vrea biberon? Dacă m-aș fi așteptat ca viața în trei să fie la fel ca aia în doi, doar că mai aglomerată?

Nu. Mi-a prins tare bine că n-am avut așteptări prea mari… La al doilea copil deja eram părinte expert, râdeam în sinea mea când auzeam de urări ”Îți doresc măcar ăsta să doarmă” sau ”Poate el o fi mai liniștit”. Eram deja pregătită. Realist.

La voi cum a fost? Realitate vs. așteptări?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa