M-a captivat recent un subiect tratat cu reticență în România: adopția.
Personal, mie mi se pare o variantă cât de poate de viabilă pentru situațiile mai puțin clasice pe care ți le servește viața.
Bineînțeles, totul a pornit de la ceva ce am citit. Povestea incredibilă a unui cuplu care și-a salvat existența adoptând un copil. Alternativa era să iși petreacă restul vieții învinovățindu-se unul pe celălalt, acumulând frustrări și transformând o dragoste adevarată în ură. Au ales deștept și au câștigat!
De aici am plecat să mă documentez. Nu am plecat fizic nicăieri, dar e nevoie de o ușoară detașare și deschidere către subiect, pentru că suntem obișnuiți și presați de mentalitatea societății să ne dorim un copil ”al nostru”.
Dar, fără să iau în seamă elementul emoțional, am trecut în revistă câteva puncte cât se poate de pragmatice ale procesului.
Legislația în vigoare pe tema asta este ca toata legea românească: greoaie, încâlcită și menită să pună cât mai multe piedici, nu să ajute. Este greu de urmat întocmai, dar nu imposibil.
Cine poate adopta?
Pot adopta cuplurile căsătorite și persoanele necăsătorite care obțin atestatul de familii/ persoane apte să adopte.
Acest atestat se obține în urma unui raport întocmit de un reprezentant al DPC (Direcția pentru Protecția Copilului), care evaluează adoptatorul din punct de vedere psihologic, social si financiar.
Costă?
Doar timp și emoții. Potrivit legislației, formalitățile nu implică nici un cost pentru adoptator, dar sunt sigură că iți mai trebuie câte un dosar cu șină pe ici, pe colo.
Cine are prioritate?
În ordinea priorității: rudele până la gradul IV inclusiv, familia sau persoana la care copilul a stat în plasament minim 6 luni și familia sau persoana care a adoptat anterior frați ai copilului.
Adopțiile interne (pe teritoriul României) sunt privilegiate în fața celor internaționale. Primul articol din capitolul ”Adopții internaționale” sună asa:
„Adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne.”
Alte variante mai sunt: adoptatorul să fie și cetățean român sau să fie soț/ soție a părintelui natural al copilului.
Pe scurt, adoptatorul internațional trebuie să aibă o legatură anterioară cu adoptatul.
Alte prevederi pentru adopții sunt prevăzute și în Convenții și Ordine emise de ONU sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului, toate aplicabile și în România, conform cu statutul țării noastre de membră a UE.
Un site comprehensiv care oferă un start foarte bun în informarea asupra adopției este: www.adorcopiii.ro.
În afară de birocrația prin care trebuie să treci, de emoțiile consumate și de nervii testați la maxim de-a lungul unui astfel de proces, odată devenit părinte, meseria este aceeași.
În loc de concluzie, doar sper că am sădit o sămânță de interes sau am deschis mintea cuiva către alternativă.
