Am aflat de curând, de la un psihoterapeut, că cea mai bună investiţie pe care o poţi face în şi pentru copilul tău, în vederea dobândirii încrederii în el, este relaţia bună cu partenerul.
Se pare că aşa susţin specialiştii, ceva de genul ”un cercetător britanic a descoperit…”
Am întrebat specialistul: ”Bine, bine, dar dacă nu mai ai partener, ce faci?” Răspunsul primit a fost: ”Păi, măi stimată doamnă, ai face bine să-ţi cumperi unul!”. Asta nu înainte de a-mi spune că trebuie să am o relaţie bună cu fostul partener, adică tatăl copilului.
Iar argumentul pe care mi l-a dat ca să susţină afirmaţia de mai sus, cea cu achiziţionarea unui nou partener de viaţă a fost: nevoia biologică fundamentală a omului este aceea de a fi iubit şi de a iubi.
Sunt de acord că avem nevoie cu toţii de iubire. Şi sunt de acord că pentru un copil este importantă atmosfera de acasă.
Ştiu că toţi copiii îşi doresc ca mama şi tatăl să fie fericiţi şi îşi doresc ca părinţii lor să nu fie singuri şi trişti. Dar nu sunt de acord cu introducerea în viaţa copilului a partenerilor întâmplători, în speranţa că aceştia ar avea potenţial de parteneri de viaţă. Este greu, dar nu imposibil să îţi refaci viaţa după o despărţire. Trebuie depus mai mult efort pentru că trebuie să ţii cont de nevoile tale, ale copilului tău, ale tatălui biologic şi ale noului partener.
E nevoie de răbdare, atenție și interes real faţă de preocupările celui mic din partea tuturor celor cu care intră în contact. Dar ce te faci când faci alegeri greşite? Când aduci în viaţa copilului tău partener, după partener, după partener? Care este mesajul pe care îl transmiţi copilului tău?
Mai ai timp şi de nevoile lui afective şi emoţionale, când tu nu eşti în stare să ţi le satisfaci pe ale tale?
Te mai poţi conecta cu copilul tău în această avalanşă de emoţii şi sentimente?
Cred cu tărie că, dacă relaţia cu tatăl biologic este una bună, normală şi de prietenie, atunci poţi beneficia de suficient timp liber în care poţi să-ţi satisfaci nevoile tale afective şi de iubire, astfel încât copilul tău să fie protejat.
Şi mai cred că nu este necesar să îţi refaci viaţa. Mă refer clar la a te recăsători, la a-i aduce acasă copilului un tată vitreg.
Un copil poate creşte perfect echilibrat din punct de vedere emoţional dacă beneficiază de iubire necondiţionată din partea ambilor părinţi, indiferent ce formă are familia din care provine. Atunci când copilul nu se simte respins, când nu este abandonat, când disconfortul lui este validat de ambii părinţi, chiar dacă aceştia nu mai locuiesc împreună, copilul îşi poate regla emoţiile, se autocontrolează mai uşor.
Mai este un lucru cu care nu sunt de acord: sacrificiul de dragul copiilor!
Nu cred că există pe lumea asta un specialist care să mă poată convinge că pentru un copil este mai bine să crească într-o familie, care nu mai este familie decât în actele semnate la starea civilă.
O familie în care există tensiuni, nu neapărat exprimate, o familie care nu-i oferă copilului decât un statut social, în care copilul devine uneori doar o monedă de schimb între părinţi. O familie în care copilul este adesea abandonat şi ale cărui nevoi emoţionale nu sunt niciodată observate de niciunul dintre părinţi, care sunt prea consumaţi de o relaţie disfuncţională, de frustrări şi de nefericire.
Într-o astfel de familie „pe hârtie”, părintele este atent la propriile nevoi, nicidecum la nevoile copilului său.
Într-o astfel de familie copilul nu va primi niciodată iubire necondiţionată, nu va fi niciodată susţinut sau validat. Traumele suferite de copil într-o astfel de familie au repercusiuni asupra întregii sale vieţi. O astfel de familie nu poate decât să îi tragă, pe toţi cei implicaţi în ea, în jos. Ne face rău crezând că ne face bine.
Eu sunt norocoasă! Deşi sunt divorţată şi am un copil, viaţa mea e bună şi liniştită, iar tatăl copilului meu se implică în mod activ în viaţa noastră. Suntem o familie, mai mare şi mai bună, cu părţi noi şi valoroase pentru toţi cei din ea.
Avantajul acestei familii se vede clar în dezvoltarea copilului meu. Este calm, echilibrat, liber să-şi descopere propriile limite, este încrezător.
Nu ştiu cum va fi în viitor şi cât de afectat va fi de divorţ, dar ştiu că eu şi tatăl lui vom fi tot timpul lângă el să-l sprijinim şi să-l susţinem, vom face tot posibilul să crească mare, sănătos şi liniştit.