Vocea ta: Există viaţă după depresie

Cristina Burcuș

Începutul altei vieți… după depresie

Mă gândeam zilele astea la momentele când eram însărcinată si la momentele de după naștere. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta, de teama sa nu fiu criticată dar presupun ca mai bine asa dacă pot sustine și inspira alte mămici.

Am fost o norocoasă!

Deși cântăream 35 de kilograme la 24 de ani si toată lumea inclusiv doctorul meu credeau că nu voi fi in stare sa duc o sarcina cu gemeni la capăt si fără probleme, cert este că am fost in stare. Presupun ca norocul meu a fost că nimeni nu mi-a spus in acele momente că nu aveau încredere in corpul meu, încredere in mine.

Este foarte important pentru o femeie însărcinată să simtă încurajarea lumii din jur. Așa că le mulțumesc si apreciez că si-au ținut părerile pentru ei si mi-au spus toate aceste griji după ce am născut. Am luat pe parcursul sarcinii destule kilograme, 20 de fapt, pe care le-am pierdut in nici mai mult nici mai puțin de 4 luni după naștere. Am avut noroc de un doctor minunat care m-a monitorizat la fiecare 2 luni pana la 7 luni de sarcină si din 2 in 2 saptamâni după.

Am născut la 39 de saptamâni (da, stiu nu mulți gemeni se nasc chiar la termen), prin cezariană programată. Ei ar mai fi stat la căldurica dar doctorul a considerat că ar fi momentul potrivit să ne cunoaștem.

Nu puteam intelege stările prin care treceam!

Multe s-au întâmplat pe parcursul celor aproape 9 luni de sarcină. Am trecut de la tristețe, la a mă simți copleșită, la bucurie, iar la tristețe si multă, multă frică de necunoscut. Relația mea pe timpul acela nu mergea foarte bine, eram când foarte sus, când foarte jos dar eu speram si vroiam din tot sufletul ca ai mei copilași să aibă o familie fericită.

Nu prea am avut suportul moral din partea ‘sotului’ (nu suntem căsătoriți cu toate ca locuim de 9 ani împreună… istorie lungă și un pic complicată) dar am reușit chiar si așa să ramân pozitivă. Până la o săptămână înaintea cezarienei. Atunci m-a apucat panica. Prietena mea cea mai bună  născuse de două luni si încerca să mă liniștească. Îmi zicea cât de minunat este sentimentul de mamă. Cât de fericită se simte că in sfârșit își ține in brațe puițul si că este mai minunat decât ea si l-a imaginat. Ce frumos, mă gândeam eu, dar eu nu imi puteam imagina nimic. Știam că în curând imi voi cunoaște gemenașii dar nicio secundă nu mi i-am putut imagina, nicio secundă nu mă bucurăm că în sfârșit îi voi cunoaște.

În schimb, îmi era frică. Dar o frică groaznică de operație, era prima mea operatie si mă speria gândul ca voi fi conștientă tot timpul. I-am zis mamei mele în acea săptămână că eu cred că voi muri la naștere si normal că a încercat să mă îmbărbăteze, să mă facă să văd totul pozitiv dar nu imi ieșeau gândurile negre din cap. Noaptea de dinaintea cezarienei am plâns într-una, nu am putut dormi nici măcar 5 minute, iar ‘sotul’ meu îmi zicea să îl las să doarmă căci a doua zi era o zi mare și pentru el. Mă conformasem! Ceva rău era pe venite.

Dar nu! Puterea divină a avut grijă de noi și a doua zi la 9:55 AM s-au născut puiuții mei, Nathan si Jacob, perfect sănătoși, la 2 kilograme fiecare. Mi-a fost groaznic de frică recunosc, tremuram ca varga si nu mă puteam opri cu toate încurajările pe care le primeam din partea asistentelor si a doctorilor.

Însă îmi voi aminti toată viața mirosul lor de nou-născuți abia ieșiți din burtica mea. Miroseau divin! Nu e cuvânt sa descrie acel miros. Doar o mamă poate ști acel miros. Însă de atunci viața mea, sentimentele mele, moralul meu au luat-o un pic pe arătură. Am plecat din spital după 4 zile. 4 zile în care ‘soțul’ meu m-a uimit complet. Grija ce o avea de piticii noștri m-a impresionat.

Eu eram anemică, operația mă durea groaznic, abia dormeam, mă stresam din cele mai mici chestii. Într-o zi ‘sotul’ meu a vrut sa meargă acasă să se schimbe si am rugat-o pe mama să stea cu mine. A venit, dar am simțit-o frustrată, enervatată, neliniștită. Mai bine nu venea m-am gândit eu! Mai rău mă stresează! Am vorbit ceva ani după cu ea si si-a cerut scuze, nu știe de ce s-a comportat așa. Am trecut peste!

Exact când am ajuns acasă de la spital, ‘soțul’ aducea bagajele de jos. Eu si mama încercam să scoatem bebelusii din scoici. Într-o secundă mi s-a întors lumea pe dos. Jacob a regurgitat fiind încă în scoica. Nu știam cum să deschidem toate acele centuri iar el se îneca, nu mai putea respira. Cu o pompița a reușit mama sa îi scoată ce avea pe nas si a început să plângă. Dar doar câteva secunde înainte era vânat. O dată cu el am inceput si eu să plâng. Si am plâns, si am plâns, si am plans!

Si am zis că eu îi întorc la spital, căci pe mine nimeni nu m-a învățat să fiu mamă sau, si mai bine, să îi ia mama acasă ca eu nu îi vreau. Mama încerca să mă liniștească dar cred că ceea ce ea nu știa si încă probabil nu crede, este că în acel moment eu vorbeam serios. Nu îi voiam si nu mă simțeam în stare să am grija de ei. Si am tot plâns în acea noapte. Prima noapte afară din spital, doar eu si ‘sotul’ si doi puiuți așezati pe pat care plângeau în același timp cu mine.

Eram în depresie postpartum dar nu vroiam sa recunosc

După 2 saptamâni am rămas singură cu ei, ‘sotul’ a început munca. Vă ziceam de frica de operație? Nu se compară cu frica ce am simțit-o când am rămas prima oară singură cu ei. Mama m-a ajutat cât a putut, după muncă venea si stătea cu mine câteva ore; ‘soțul’ lucrează de seară dar iar o simțeam frustrată, obosită, enervată. Știți ceva? O femeie care abia a născut nu are nevoie de asta. Așa că decât să ajutați pentru că vă simțiți obligați, mai bine nu ajutați. Dar am trecut si peste asta. Presupun că a fost obositor si pentru ea.

Problema mea cea mai mare a fost alta. Eram în depresie postpartum dar nu vroiam sa recunosc. Nu mă puteam uita la bebelușii mei, când îi luam în brațe nu îi puteam privi. Am alăptat doar 2 saptamâni și nu pentru că nu aveam lapte, dar nu am mai putut, pur si simplu. Nu eram in stare.

Poate multe mame vor înțelege ce am sa zic: știi când in casă este complet liniște dar tu auzi in continuu plânsete de bebeluș? Aveam impresia că o iau razna. Dar nu am vorbit cu nimeni! De frica! Frică, ca voi fi judecată, că protecția copilului îmi va lua copiii pentru că sunt deprimată si nu pot, nu mă simt în stare să am grija de ei. Tot ce vroiam era să stau în pat să zac! Nici măcar să dorm, nu, nu, ci doar să zac! Si nu am spus nimănui.

Mă lăsasem de fumat chiar când am rămas însărcinată, dar într-o zi când mama mea a venit să stea un pic cu noi i-am luat pachetul de țigari si pe drum spre balcon i-am zis ca eu nu am bebeluși, ci draci. (Nu mă simt mândră de asta, mă macină acest gând și în ziua de azi). Nu erau nici măcar botezați si m-a certat mama. M-a certat, dar eu am ieșit si am fumat 4 țigări una după alta. Si, totuși, nu am zis nimănui cum mă simțeam cu adevărat. La ce bun? mă gândeam eu.  Nu o să mă înțeleagă nimeni.

Dar știți ce? Chiar si azi cred că nu, nu m-ar fi înțeles nimeni din anturajul meu. De ce? Pentru că nu doar o dată am auzit: ”Nu te mai plânge dragă atât. Nu ești nici prima nici ultima care a făcut copii.” Și atunci tăceam si sufeream. Dacă alte femei au făcut-o, eu de ce nu pot? Nu m-ar fi înțeles nimeni, dar m-ar fi înțeles un doctor. Pentru că un doctor ar fi știut prin ce trec, însă am preferat să tac si îi mulțumesc puterii divine că nu s-a întâmplat nimic grav în acea perioadă.

Multe s-au întâmplat de atunci pâna acum. Au trecut 5 ani si pot spune că azi sunt fericită. Obosită si mereu preocupată dar, fericită. Relația mea merge bine, copiii mei sunt minunați! Un singur regret am: că nu am cerut ajutor specializat in acea perioadă din viața mea căci nimeni si nimic nu imi pot reda primul an din viața copiilor mei. Primul an pe care eu mereu mi-l voi aminti ca pe cel mai stresant, obositor, frustrant si confuz an din viața mea.

De ce m-am hotărât să scriu despre asta?

  1. Pe cei din jurul unei femei care abia a născut îi rog din suflet să fie alături de mama cu trup si suflet. Dar dacă sufletul nu este acolo, mai bine nu fiți prezenți in viața ei.
  1.  Le rog pe mamele care abia au născut si se simt copleșite sa ceară ajutor. De unde o fi, dar ajutor sa fie! Chit că doar vorbiți cu cineva despre cum vă simțiți, dar vorbiți. Descărcați-vă! Nu sunteți singure și da, alte femei sunt în stare. Însă, să știți că nu vă face o mama mai puțin bună faptul ca aveți nevoie de ajutor să treceti de impasul în care vă aflați. Din contra, sunteti mai puternice decat credeți, pentru că nu este ușor să recunoști că ai nevoie de ajutor si asta o stiu prea bine.

Mă gândesc tot mai des să mai am un copil. Poate sunt egoistă dar parte din mine speră că îmi va alina din tristețea ce o simt când mă gândesc la acea perioadă din viața mea.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa