Astăzi trebuia să fie ultima zi de gimnaziu. Trebuia să ne îmbrăcăm frumos, copila să își pună roba și toca, să mergem în sala de festivități și să ne luăm „la revedere” de la cei cu care am trăit bune și rele în ultimii 9 ani. Trebuia să plângem de emoție. Să ne bucurăm. Să le mulțumim profesorilor și doamnei diriginte că ne-au însoțit pe drumul ăsta. Trebuia. În schimb, astăzi, în ultima zi de școală din clasa a 8-a, ne întrebăm ce-o să se întâmple cu copiii, iar copila îmi spune: ”Mami, să nu se amâne examenul, că nu mai putem!”
Nu sunt supărată pe profesori pentru că fac grevă. E dreptul lor să ceară ceea ce (majoritatea dintre ei) merită. Sunt supărată pe cei ce de peste 3 decenii conduc țara asta și nu înțeleg că fără educație ne ducem la vale. Cum oare ar putea să dea importanță școlii când mulți dintre ei au făcut-o pe genunchi? De ani de zile guvernanții se fac că sprijină educația, dar fac lucrurile total pe dos. Nu, nu e vorba doar de salariile profesorilor, care, trebuie să recunoaștem, sunt mici. Câți dintre noi am rezista măcar o oră la clasă cu 25-30 de copii, când sunt părinți care nici acasă nu le fac fac față propriilor copii? Și câți am merge cu drag spre un job atât de stresant știind că la final de lună răsplata financiară e mult sub nevoile noastre?
- CITEȘTE ȘI: „Susțin greva profesorilor, deși copilul meu are examen anul acesta. Nu avem nicio șansă altfel!”
Părinții, parte din sistem
Nu sunt supărată pe profesori pentru că fac grevă. Sunt supărată pe mine și pe restul părinților pentru că am acceptat de fiecare dată să cumpărăm cretă, markere, topuri de hârtie, imprimante, hârtie igienică, draperii, bănci, materiale didactice și ce-om mai fi cumpărat, că am pierdut șirul de la grădiniță și până în ziua de azi. Sunt supărată pentru că nu am luat atitudine de fiecare dată când profesori slabi pregătiți sau cu o atitudine ce nu le făcea cinste au intrat la clasă. Sunt supărată pentru că noi, părinții, nu am fost uniți de fiecare dată când s-au schimbat aiurea legi. Ne-am revoltat pe rețetele de socializare, când trebuia să ne îndreptăm nemulțumirile către Ministerul Educației și Inspectoratele Școlare.
Sunt supărată pentru că niciodată de când se tot fac reforme în educație în România interesul copiilor nu a fost motorul principal al schimbărilor. A fost mereu despre adulți, despre părinți, despre interese de tot felul și, mai presus de toate, despre bani. Noi, ca sistem, suntem ca o familie care se târâie de la o lună la alta. Se împrumută ca să supraviețuiască, merge în vacanțe scumpe pe datorie, cumpără haine de firmă ca să dea bine în ochii celor din jur. Cu țigara într-o mână și berea în alta, când cere copilul bani de-o carte, părintele îi răspunde: ”N-avem, nu vezi că suntem săraci?!”
Copiii, niciodată pe primul lor
E despre orgolii politice, despre interese meschine, despre patronatele din turism, despre ”punți” făcute ca să nu se supere adulții, despre orice altceva decât despre copii. Degeaba ne supărăm pe profesori. Ei sunt ultima veriga dintr-un lanț al slăbiciunilor. Ei execută legi, regulamente și proiecte cadru dictate de la centru, pentru care de multe ori nici nu sunt consultați ori li se cere părerea doar de fațadă.
Și dacă ar vrea să se certe cu ”șeful”, să își spună nemulțumirile ar fi prea complicat, pentru că ”șeful” este un ditamai ministerul. Cum ar putea doamna învățătoare de la Cucuieții din Deal să spună că materia este prea încărcată? Scrie o scrisoare la inspectorat sau la Minister? Cine o bagă în seamă? Vă spun eu. NIMENI! Știu pentru că am scris și eu, supărată fiind pe diverse decizii luate de autorități. Mi s-a răspuns cu un text de lege sec, luat probabil cu copy-paste dintr-un document, fără nicio soluție.
Nu sunt supărată pe profesori pentru că fac grevă. Ba chiar i-am spus dirigintei să nu renunțe. Pentru că acum suntem în faza de ”boală lungă, moarte sigură”. Ceva trebuie să se întâmple.
Simetria perfectă..în rău
Astăzi trebuia ca toată familia să ne aranjăm, să mergem în sala de sport a școlii care ar fi fost transformată în sală de festivități, să ne așezăm pe scaune. Ne-am fi uitam cu lacrimi de emoție și bucurie în ochi la copila noastră în robă și tocă pe cap cum își primește premiul. Ne-am fi felicitat pentru ce treabă bună am făcut.
În schimb, stau la laptop și scriu textul ăsta, aruncând din când în când câte un ochi la televizor în așteptarea unui breaking news despre soarta examenelor. Mi se chircește stomacul de stres și capul mă doare. Copila își caută ultimele resurse să mai reziste o săptămână sau două, în cazul în care se amână examenele. Pare încheierea perfect simetrică pentru un ciclu gimnazial traversat de o pandemie, de schimbări majore în structura anului școlar, de un război foarte aproape de noi. Ca să citez dintr-un mai-mare: ”Ghinion!”
