Când mama nu mai e, pare că nu mai e nimic. E o exagerare, știu, însă, pare că acest sentiment mă va bântui multă vreme. E mai bine de o săptămână de când mi-am îngropat mama și e mai bine de o săptămână de când mă gândesc aproape continuu la cât de importantă a fost ea în viața mea.
Mama era bolnavă, la pat, de mai bine de 3 ani. Nu mai vorbea, nu se mai mișca, nu mai participa absolut deloc la ce se întâmpla în casă. Era bolnavă și se chinuia cu Alzheimerul de aproape 9 ani. Un ultim atac cerebral apărut în urmă cu 8 ani a imobilizat-o și a transformat-o într-o legumă. Cu toate acestea, deși știam că asta nu mai e viață pentru ea, eram liniștită știind-o acasă. Când mergeam la ea, o găseam pe un fotoliu, cu privirea pierdută, fără să reacționeze, fără să mă recunoască, fără ca măcar să se uite către nepoții ei. Mă linișteam știind că pot să o mângâi, pot să o pup și pot să mă destăinui în fața ei, chiar dacă probabil nu înțelegea nimic din ce îi spuneam.
În urmă cu aproape două săptămâni, pe când îmi beam cafeaua la birou, am primit telefon de la tata care mă anunța că e timpul să merg acasă pentru a o vedea pe mama pentru ultima oară. Am lăsat totul baltă și am fugit acasă. Cei 125 de kilometri mi s-au părut 500, având tot timpul teama în suflet că nu o mai prind în viață, că nu mai ajung să-mi iau la revedere de la ea. Avea febră foarte mare, motiv pentru care respira greu și îi făcea pe toți ai casei să creadă că „își trage sufletul”.
Cu ultimul dram de judecată, am dus-o la spital, unde medicii mi-au dat vestea care mi-a rupt sufletul în mii de bucățele: avea septicemie și aveam de ales între a o lăsa la spital sau a o lua acasă., Finalul ar fi urmat să fie același. Am dus-o acasă și am rămas încă o zi lângă ea. O zi în care i-am dat apă cu seringa, am mângâiat-o și mi-am amintit cele mai frumoase momente. La plecare, am sărutat-o apăsat, știind că data viitoare voi veni acasă pentru înmormântare. A făcut ochii mari, m-a privit, dar tot nu m-a recunoscut, sau, cel puțin, nu a dat niciun semn că ar ști cine sunt. Două zile mai târziu, m-am întors acasă. Murise.
Mama nu mai e, dar am rămas eu, produsul ei
Am stat trei zile la căpătâiul ei, la capelă. Am simțit că nu mă pot dezlipi de ea, mă gândeam doar că nu o voi mai vedea. Am plâns mult și m-am gândit numai la faptul că tot ceea ce sunt eu acum sunt datorită ei. Mi-am amintit cum îmi spunea „niciodată să nu fii puturoasă, mereu să pui mâna să faci tu prima, nu să aștepți să facă alții”. Mi-am amintit cum îmi aranja banderola cu pampoane în prima zi de școală, cum s-a supărat prima dată când mi-am dat cu rimel pe gene, cum am găsit-o plângând de supărare că am făcut-o de râs când am chiulit de la liceu, dar și cum mă ținea cu ea în bucătărie să o ajut la prăjituri. Acum, de câte ori fac o prăjitură, le spun mereu copiilor mei că rețeta o am de la „Mimi”, iar ei se înghesuie să mă ajute, așa cum le-am povestit că făceam și eu când eram mică.
Mi-am amintit că atunci când i-am spus că vreau să mă fac jurnalistă a spus blând că pot să fac tot ce îmi doresc, ea mă susține. Când m-am angajat prima dată la un ziar local, era în stare să meargă cu mine la evenimente macabre ca să pot documenta știrile, iar a doua zi cumpăra ziarul și se lăuda la birou că fata ei e ziaristă. Mi-am amintit că atunci când am divorțat a suferit poate mai mult decât mine și era în stare să facă orice doar ca eu să nu cad în depresie.
Mi-am amintit vacanțele împreună cu ea, mesele pe care le organiza pentru prieteni, dar și ziua nunții mele când, bolnavă fiind, a mers aproape un kilometru pe jos doar ca să fie la biserică, la nunta fetei ei.
Boala care a furat bunica copiilor mei
Mi-am amintit apoi boala asta oribilă care a smuls-o de lângă mine, care le-a furat copiilor mei bunica, mi-am amintit zilele în care mă chinuiam să o ridic și să o duc la baie împreună cu tata, zilele în care îi spuneam glume și o făceam să râdă ca să se binedispună și să mănânce ceva. Mi-am amintit și cum de la zi la zi a uitat să mai vorbească și să se mai miște, dar și suferințele prin care a trecut fără ca noi să știm. Acestea din urmă mai mult mi le-am imaginat și mi s-a rupt sufletul. Au fost atâtea momente în care probabil a durut-o, dar ea nu a putut să spună, nici să arate.
Oare am făcut tot ce puteam pentru ea?
Și după toate aceste amintiri, a început adevăratul chin: oare am făcut tot ce puteam pentru ea, oare dacă aș fi avut mai multă grijă de ea se ajungea aici, oare dacă o vizitam mai des și-ar mai fi amintit de mine? Oare dacă aș fi fost o fiică mai bună ar mai fi murit la 66 de ani? Sunt întrebări la care nu am răspuns, sunt chinuri ale mele interioare și frustrări care probabil nu vor dispărea niciodată.
Ceea ce știu cu siguranță este că a fost cea mai bună mamă din lume și că tot ceea ce și-a dorit a fost ca eu să fiu fericită. Voi încerca să-i îndeplinesc dorința și, în același timp, să fiu pentru copiii mei măcar jumătate din ce a fost ea pentru mine. Și voi încerca să țin și locul unei bunici minunate, cum știu sigur că ar fi fost ea pentru ei.
