Îi privesc cum dorm. Și el și ea sunt liniștiți, senini, ca oricare alt copil care se simte în siguranță, știind că părinții lor le asigură siguranța. Încă nu știu că trăiesc într-o țară fără speranță.
Dar va veni o vreme când vor pleca singuri. Se vor duce să se întâlnească cu prietenii, se vor duce la școală, se vor duce la pâine. Se vor duce. Și noi nu vom putea să îi ținem de mână pe toate aceste drumuri. Nici nu e firesc să facem asta. Dar i-am pregătit și îi tot antrenăm pentru momentul ăla când se vor desprinde puțin câte puțin din brațele noastre protectoare.
Nu te salvează nimeni
Așa au făcut și părinții Alexandrei, din Caracal. Sunt convinsă de asta. Altfel, nu știu cum ar fi avut flerul și tăria să sune la 112 folosindu-se de telefonul criminalului. Numai un copil căruia părinții i-au dat încredere ar fi putut face asta. Și, la ce i-a folosit? La ce i-ar folosi și fetei mele sfaturile pe care i le tot dăm de când avea vreo 2 ani. De mii de ori i-am repetat că dacă se rătăcește să se ducă la un polițist să ceară ajutor. La ce i-ar folosi că știe de când era mică-mică de faptul că trebuie să sune la 112 atunci când se află în pericol? La ce i-a folosit Alexandrei? De trei ori a sunat și a fost găsită după 19 ore. 19 ore în care a sperat că va fi salvată. Probabil nici nu-i trecea prin cap că după toate indiciile pe care le-a dat, că în anul 2019 când te găsește oricine și în gaură de șarpe, când orice firmă ce livrează pizza are o aplicație care știe unde ești, ditamai instituțiile statului sunt incapabile să depisteze o casă într-un oraș mai mic decât un cartier din București. Nici prin minte nu-i trecea, probabil, că niște incompetenți de polițiști vor sta ore în șir în așteptarea unei hârtii la poarta casei unde criminalul își ascuțea cuțitele și toporișca. Nici prin minte nu-i trecea că un procuror nu știe care este legea și le va ordona unor poliști fricoși și lași să stea să aștepte până se face ora 6. O fată a rămas fără speranță. Și fără viață.
În cine să ai încredere?
I-am învățat de mici să nu vorbească cu străinii, să evite situațiile cu potențial violent și periculos. Dar de ce ar putea să-ți fie frică într-o comunitate mică așa cum este cea din Caracal unde toată lumea știe pe toată lumea? Cum ai putea să îți pui semne de întrebare când firescul acolo este să mergi dintr-un loc în altul cu oameni care ”fac și ei un ban cinstit”. De ce nu s-ar fi urcat Alexandra în mașina de ocazie să ajungă de la ea din sat 16 km mai departe la Caracal? Până la urmă toată lumea făcea asta și nimănui nu i s-a întâmplat nimic grav. Sau poate nimeni nu a raportat că ar fi pățit ceva. Până la urmă, așa am fost învățați de mici. Mai ales fetele. ”Hai, dragă, ce-ai pățit? Ți-a pus mâna pe picior/fund/sâni! Doar nu te-a omorât!”. Până și polițistul la care s-a dus tatăl fetei să îi reclame dispariția i-a zis că el nu s-ar apuca de cercetat că ”așa sunt fetele!” și-o să apară cu iubitul de mână.
E periculos să fii fată. Și nu numai!
Poate dacă am ieși din mentalitatea asta, care s-a dovedit a fi chiar criminală, cum că fetele ”sunt așa”, unde așa înseamnă dornice mereu de hărțuială și ”nu” înseamnă ”vreau să mă joc cu tine, dar îmi place să fac de inabordabila”, copilele astea ar avea mai multe șanse. Cum scria pe facebook, Mihaela Miroiu, cea mai importantă autoare de carti feministe din Romania:
” Să te naști fată este încă excesiv de periculos pe lumea noastră:
– În cazuri extreme
a. Ele sunt pradă bestiilor, ele sunt cele măcelărite de ucigași în serie.
b. Ele sunt violate și torturate
c. Ele sunt sechestrate și vândute ca sclave sexuale.
d. Ele sunt ucise în bătaie, în propria lor casă.
e. Ele sunt umilite și schingiuite tocmai de cei pe care îi au ca soți sau parteneri, uneori și de tați sau frați.
– În cazuri mai puțin extreme, dar complet reprobabile:
Ele sunt cele tratate ca bucăți de carne vie care produc erecții. Prin urmare sunt:
a. Acostate, hărțuite (până și la școală), pipăite.
b. Lor li se suflă în ureche cele mai porcoase și mai scârboase cuvinte atunci când pur și simplu fac imprudența să se afle pe stradă, în autobuz, tren, într-o simplă cafenea sau chiar la școală.
c. Pentru ele libertatea de mișcare aproape nu există altfel decât ca pericol endemic. Dacă își permit libertatea de mișcare sunt învinuite că o practică.
d. Lor le este pusă la îndoială, ironizată, trecută în derizoriu și tratată defăimător orice plângere despre aceste comportamente înjositoare la care sunt supuse.”
Sechestrate într-o țară fără speranță
Cum putea Alexandra să pună la îndoială buna-credință a criminalului? Poate nici nu era primul ei drum cu ocazia. Altfel cum ar fi putut să iasă din satul ei care nu are niciun fel de alt fel de mijloc de transport către oraș. Nu are tren, nu are maxi-taxi, nu are autobuz, nu are rată. Nu are speranță.
Și ce-am să-i mai spun eu acum fetei mele? De-acum e vremea să facă primii pași singură. Câțiva a făcut deja și mă întreb dacă nu cumva suntem inconștienți că o trimitem singură la pâine. A mai fost o fată pe la Harghita care a plecat, cred că acum mai bine de 10 ani, să cumpere lapte de la un magazin de lângă bloc și nu s-a mai întors nici până azi.
Ar trebui să ne intre bine în cap. Aici nu suntem în filmele americane unde în secunda doi de la dispariția unui copil se mobilizează toată comunitatea, lasă orice aveau de făcut și pornesc cu mic cu mare, în frunte cu polițistul să caute dispărutul. Ăia știu că fiecare secundă este importantă. Aici, sunt meleagurile unde ciobănașul moldovean știe că va fi omorât de colegii lui și stă și-așteapă să-i dea ăia în cap. Aici, fiecare se închide în casa lui și nu-i pasă ce se întâmplă ce e dincolo de ea. Aici considerăm din start că dacă o fată, mai ales adolescentă, a dispărut de-acasă, a plecat cu vreunul. Aici considerăm că nu e cazul să sunăm la poliție dacă auzim că un vecin își bate nevasta că nu e frumos să ne băgăm în viața altora.
Alexandra este un copil bun care crezut mai întâi în oameni și s-a urcat în mașina unuia dintre ei ca să ajungă acasă. Alexandra este un copil care, atunci când omul ăla a vrut să îi facă rău, și-a adunat toate puterile și și-a pus toate speranțele în autoritățile statului. Alexandra este acum în niște pungi, tranșată de un dement. Unii dintre polițiști au fost demiși și poate vor mai fi și alții. Între timp, Alexandra este tot în niște pungi tranșată de un dement.
Alexandra e orice copil
Putea fi copilul meu. Putea fi copilul tău. Nu spune arogant ”eu niciodată nu mi-aș lăsa fata să facă autostopul”. Nici nu e nevoie să facă autostopul. O poate aștepta în scara blocului. Știi, vecina aia de la parter, o să se uite pe vizor și-o să zică ”nu mă bag că mi-o iau și eu” și-apoi o să dea declarații la televizor că ”Ce fată bună era, politicoasă, asculta de părinți! Păcat că i s-a întâmplat asta! ” Și nu te gândi că tu ai băiat și nu ești expusă. De data asta criminalul a preferat fetele tinere cu părul lung. Mâine poate o să aibă poftă să taie în bucăți băieței blonzi.
Nu mai e suficient să îi învățăm pe copii să se descurce. Trebuie să scoatem capul din nisip și sancționăm fiecare gest neporivit. Să reacționăm de fiecare dată când o autoritate nu își face treaba. Să nu mai întoarcem capul când vedem oameni abuzați. Să nu mai dăm televizorul mai tare când vecinul o bate pe vecina. Să nu mai zicem ”și ce-o să se întâmple dacă reclam asta?” . Pentru că mâine oricare dintre noi poate ajunge în congelatorul unui criminal.