Andreea are 22 de ani, este voluntar într-o asociație și face terapie asistată de cai (hipoterapie) cu copiii cu autism. Iubește caii de când se știe și de la ei a învățat să se prețuiască pe sine și să găsească resurse pentru a-și depăși propriile dureri și anxietăți. A decis să-și scrie povestea, sperând că în felul acesta va ajuta la conștientizarea efectelor hipoterapiei asupra copiilor cu dizabilități și pentru a arăta cum a găsit ajutor, atunci când i-a fost mai greu, în privirile prietenilor necuvântători.
„Vă scriu dintr-un impuls de moment, dorind să îmi fac povestea auzită. Numele meu este Andreea, nu sunt încă mămică, însă îmi doresc să ofer ajutor mămicilor cu copii speciali, diagnosticați cu autism. Am 22 de ani, iar anul acesta am pus bazele unui program de hipoterapie, mai exact terapie asistată de animale pentru copii cu autism.
Voluntariatul mi-a schimbat viața
Povestea mea începe cu adevărat când am împlinit vârsta de 19 ani și am întâlnit pentru prima dată un copil cu autism în cadrul unei fundații (Fundația „Un copil, O speranță”) din Sibiu. Mă înscrisesem voluntară la această fundație din curiozitate, însă nu credeam că acest lucru îmi va schimba viața. Îmi este puțin rușine să spun că abia la vârsta de 19 ani am întâlnit un astfel de copil, fiindcă demonstrează cât de ignorantă am putut fi.
Aici am învățat ce înseamnă să dorești să faci bine cu adevărat. Am învățat că povestea fiecăruia contează, că vorbele și faptele au valoare cu adevărat doar atunci când vin din suflet. Am învățat că, dacă ești bun, Dumnezeu îți deschide calea. Spuneam mereu: „Fă cu mine semn spre bine” și învățam o altă lecție valoroasă. Profesorii mei erau acești copii care de fapt erau niște îngeri deghizați, de la care eu învățam ce înseamnă să trăiești.
Drama care m-a învățat să-mi iau viața în mâini
La 21 de ani am pierdut o persoană importantă din viața mea. O persoană care a fost mereu acolo lângă mine, o soră de suflet, care și-a pierdut viața împreună cu fetița ei nenăscută încă. De la ea am învățat să iubesc, fiindcă ea mă iubise ca pe copilul ei, fiind lângă mine indiferent de situație, moment sau zi. Moartea ei m-a învățat ce înseamnă să iau viața în mâini, să iubesc prezentul și să trăiesc fiecare clipă ca fiind ultima.
De la ea am învățat ce înseamnă responsabilitatea, dar și pierderea. Mă simțeam ca și cum am pierdut o parte din copilăria mea, o parte din mine și din istoria vieții mele, dar și din viitor. Mă imaginam la botezul fetiței, nu la înmormântarea lor. Decesul lor a fost un șoc.
De multe ori, prefer prezența cailor, nu pe cea a oamenilor
Întotdeauna am fost un copil sensibil, iar copilul acesta sensibil a crescut și a înțeles că sensibilitatea poate fi o virtute. Ce mă surprinde este și că, deși viața e plină de surprize, cumva face să ne întoarcem tot de unde am plecat. Reușește să scoată la iveală lucruri din interiorul nostru, copilul acela micuț care reușește să doboare adultul din noi prin mijloace neașteptate.
Întotdeauna mi-au plăcut animalele, câteodată mai mult decât oamenii. De când am fost bebeluș, am demonstrat o înclinație spre aceste creaturi fantastice și pline de miracole și surprize. Toată lumea care se gândește la mine o face asimilându-mă cu animalele. Obsesia mea legată de cai încă îmi este reamintită de familie și de persoanele din jurul meu care își aduc aminte cu drag că fiecare lucru pe care îl dețineam, copil fiind, trebuia să aibă legătură cu caii. Nu îmi plăceau însă doar caii, dar cumva legătura mea cu aceste animale a fost mai puternică decât cu oricare altele. Poate și mama a avut un rol, acesta fiind și animalul ei preferat.
Am avut nefericita experiență de a-i spune unei fetițe de 5 ani că mama ei nu o să se mai întoarcă acasă și să îi răspund la întrebarea „Mama nu știe că o iubesc? De ce nu mai vine?” După asta, am fost convinsă că nu o să mă mai simt vreodată bine. Toate locurile pe care le iubeam acum îmi aminteau doar ce am pierdut și ce singură mă simțeam. Treceam pentru a doua oară printr-o experiență care mă făcea să resimt singurătatea puternic, deși eram înconjurată de oameni și de data aceasta știam că nu am resursele necesare interioare să ajung să mă simt mai bine. Negociam noaptea cu Dumnezeu, iar ziua mergeam la școală și la voluntariat lipsită de orice motivație. Speram doar ca într-o zi să mă simt mai bine.
Sursa mea de liniște și iubire
La 22 de ani am primit primul meu cal. Primul meu căluț de suflet a devenit calul meu. De la el am învățat ce înseamnă să am grijă de copilul meu interior, să mă pun pe primul loc. În mai puțin de o lună am primit o șansă cu adevărat la realizarea unui program ce îmbină atât copii, cât și animalele. Terapia asistată de animale pentru copii cu dizabilități nu a fost nicicum un gând de realizat, cu toate că acum îmi pare cel mai potrivit lucru pentru mine.
Mă privesc și mă gândesc cum viața mi-a oferit lucruri la care nu m-am așteptat. Caii erau pierduți în mintea mea încă de când am început să cresc, cu toate acestea în inima mea și pentru copilul interior caii au rămas o sursă de liniște și iubire, căci ei mi-au oferit confortul pe care nimeni nu a putut să mi-l ofere, nici măcar eu atunci când am trecut prin doliu. Când mă uit în ochii calului meu, îmi iubesc viața așa cum e ea, cu bune și rele.
Această formă de terapie mi-a fost oferită și mie, fiindcă mi-am depășit anxietățile și propriii demoni. Am învățat ce înseamnă fericirea din lucruri simple, nu m-am mai simțit singură, ba din contră, mă simt dorită, apreciată și mult mai puternică. A trecut un an de la moartea ei, iar eu am reușit să mă simt mai
bine și deloc vinovată. Într-un an am realizat suficiente. Am muncit și am încercat să ofer ceea ce știu eu mai bine: iubire, bunăvoință și înțelegere. Îmi doresc să ofer aceeași stare de bine pe care și eu o primesc. Îmi doresc să ajut împreună cu al meu cal cât mai mulți copii, să ne facem cât mai mulți prieteni, dar și să
învățăm cât mai mult.
Terapia asistată de cai
Prin acest mesaj, îmi doresc să îmi fac cunoscută povestea pentru a oferi o informație în plus cu vedere la acest tip de terapie, care în România nu este suficient de dezvoltată. În terapia asistată de cai, copilul participă la o activitate terapeutică susținută, ce caută să întărească și să îmbunătățească cunoștințele însușite în cabinet. Este o terapie cu caracter plăcut, o experiență unică atât din punct de vedere fizic cât și psihic, afectiv și social. Mediul, echipa și prezența animalelor pot influența capacitatea de concentrare, atenția, contactul vizual, limbajul, motricitatea etc.
Dragostea pentru cai și natură s-a transformat într-un concept foarte frumos și funcțional, ce oferă copiilor cu nevoi speciale șansa la o terapie ce facilitează relaxarea, aduce beneficii în zona echilibrului, crește stima de sine. Acești copii merită șansa reală de integrare în societate, merită să cunoască natura și să se bucure de un sport cu o istorie în spate. Îmi doresc ca oamenii să conștientizeze beneficile pe care orice animal le poate aduce în viața noastră și cât de importante sunt acestea pentru copii”.
Dacă ți s-a părut interesantă povestea acestei tinere care face terapie asistată de cai pentru copiii cu autism, îți recomandăm să citești și:
- Animale care vindecă
- Ce a funcționat la recuperarea copilului meu cu autism în lipsa terapiei
- Terapia cu ajutorul animalelor. Cui i se adresează
